"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari? Cît timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie? Duminicile dupăamiaza... Toate zilele în insuportabilul după-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămîne, doar, tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din camera vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat în ea?
Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sunetului,, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?) Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol."
Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemului de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale."
Merita ( si accept chiar antipatia pe care o voi castiga din partea celor care nu mor dupa Liiceanu) a fi citita cartea asta in intregime. De ascultat cd-ul, nu mai vorbesc. Pana nu-l invat pe de rost nu ma las.
2 comentarii:
Oh, pasajul asta.. E cel care mi-a stat drept model ideal pentru depresiile mele. Nu stiu ce sa zic, dar eu parca as "cenzura" cartea asta ad usum delphini, unele pagini fiind atat de anxioase incat ele insele s-ar putea constitui in cauza a viitoarelor depresii pentru unii cititori nepreveniti. Cred ca toti suntem expusi clipelor de intunecime, dar poate nu intelegem exact ce semnale primim din interior si nici nu stim cum ar trebui sa reactionam la ele. Liiceanu insa pune intr-o formula foarte clara, "lucrabila", modalitatea de-a cadea in bezna in cunostinta de cauza. Asta e marea lui calitate: de-a formula pastile existentiale a.i. sa le poata inghiti oricine are ceva minte-n cap (si nu e de formatie "analitica"). Dumneavoastra de ce ati pus tocmai acest citat aici?
De ce? Dupa mine, chiar si in caz de depresie acuta aceasta carte (toata) nu poate face decat BINE, MULT BINE. Dl Liiceanu are darul innascut si minunat slefuit prin educatia (nu numai cea "profesionala")adunata de-a lungul timpului, de a razbate catre OM intr-un mod cu totul special. Dincolo de pagini de carte, dincolo de cuvinte, de idei, de sentimente mai usor sau mai greu transmisibile, dansul isi face aparitia ca fiinta alaturi de cititorul sau, fizic si spiritual. "Ei, da, spiritual da", ar zice unii, dar fizic?!...Aici zic eu "da". Iar daca exista si posibilitatea de a-l asculta, aflati (daca nu cumva stiti prea bine), ca vocea aceea nu poate face decat BINE.
Revenind la depresii, la era depresiilor in care multi am aterizat atunci cand ne asteptam mai putin, ce poate fi mai binefacator, mai cicatrizant in depresie decat prezenta unui "celalalt".
Ii citesti cartea, te ghemuiesti pe o parte cu genunchii bine stransi in brate, inchizi ochii si-l asculti.
De-ndata nu mai esti singur. Eu cred ca e de ajuns sa simti orice: o voce, o privire, o mana calda, o aripa de inger...ca sa poti iesi din orice depresie.
Reiau. Am postat aceasta carte cu gandul ca oaspetii mei (pe care pentru inceput am crezut ca-i cunosc)stiu a intelege si patrunde sensuri chiar si fara aprofundate studii de specialitate.
Va fi putin mai greu cu "anonimii", dar ma straduiesc sa fac fata.
Asta-i "beleaua" cu internetul (pentru mine). Aici oricine poate fi "Alain Delon,idolul femeilor" (in alte vremuri), ori "Leonardo DiCaprio, sex-simbolul care salveaza planeta" (de azi - niciunul preferat de-al meu). Oricine poate scrie un text din copy/paste-uri, etc. Si iata, un alt soi de "sistem al iluziilor".
Trimiteți un comentariu