Peisaj [VIII]
Amintirile incep odata cu inserarea
sub rasuflarea vantului sa-si ridice chipul
si sa asculte glasul raului. Apa
in bezna-i acceasi, ca-n anii ce-au murit.
In tacerea beznei urca un clipocit
prin care strabat glasuri si rasete departate;
se-alatura acestui freamat o culoare inselatoare
de soare, de tarmuri si de priviri limpezi.
O vara de glasuri. Fiece chip cuprinde
asemeni unei roade parguite o savoare pierduta.
Fiecare privire intoarsa pastreaza un gust
de iarba si de lucruri patrunse de soare, in seara
de pe tarm. Pastreaza un suflu al marii.
Precum o mare nocturna-i aceasta umbra nedeslusita
de temeri si fiori stravechi, pe care cerul o atinge usor
si-n fiecare seara se intoarce. Glasurile moarte
se aseamana cu frangerea acelei mari.
Mit
Veni-va ziua cand tanarul zeu va deveni om,
fara sa sufere, cu zambetul mort al omului
care a inteles. Si soarele trece departe
inrosind plajele. Veni-va ziua cand zeul
nu va mai sti unde erau plajele de altadata.
Te trezesti intr-o dimineata ca vara a murit
si in ochi mai navalesc straluciri
ca si ieri, si in urechi vuietul soarelui
devenit sange. S-a schimbat culoarea lumii.
Muntele nu mai atinge cerul; norii
nu se mai aduna ca fructele; in apa
nu se mai stravede nicio piatra. Trupul unui om
ganditor se pleaca, unde respira un zeu.
S-a ispravit cu soarele mare, cu mirosul de pamant,
cu strada libera, impestritata de oameni
ce ignorau moartea. Nu se moare vara.
Daca disparea careva, era in loc zeul tanar
care traia pentru toti si ignora moartea.
Peste el tristetea era o umbra de nor.
Pasul lui uimea pamantul.
Acum
oboseala domneste peste toate madularele omului,
fara chin: oboseala blanda din dimineata
care incepe o zi cu ploaie. Plajele intunecate
nu-l cunosc pe tanarul care, altadata, era de ajuns
sa le priveasca. Nici marea vazduhului nu palpita
la suflarea lui. Fata omului se lungeste
a resemnare cand zambeste pamantului.
Superbe versurile originale, cele in limba italiana. Le gasiti in volumul amintit alaturi de traduceri. Lectura placuta!
