luni, 29 martie 2010

Saptamana Patimilor cu vremuri, oameni si vieti

Sigur ca nu trebuie sa anunt eu in ce data suntem, nici ce sarbatoare e duminica, nici cum se cheama saptamana asta. Pur si simplu ar trebui sa stie fiecare OM. Macar din auzite, daca nu din credinta, daca nu din simtire. Nici cu ce se ocupa crestinii ortodocsi si catolici in zilele astea nu e cazul sa povestesc. Totusi, o privire (cam trista si din cauza norilor) surprinde cateva aspecte ale vietii oamenilor din vremurile noastre:
Unii au facut sau sunt pe cale sa finalizeze curatenia de Pasti, altii ... dupa timp si puteri.
Unii asteapta primele cu ocazia aceluiasi eveniment, in vreme ce altii abia isi mai asteapta si salariile.
Unii isi pregatesc bagajele pentru avion, iar altii ar fi fericiti sa aiba familia toata acasa.
Unii pregatesc liste lungi de cumparaturi, comenzi de miei si cozonaci, altii vor incondeia numai oua si vor primi poate o bucata de cozonac.
Unii mai savureaza niste mici cu bere, altii se straduiesc sa duca postul corect pana la capat.
Unii nu mai contenesc cu relele, altii asteapta ziua spovedaniei si sfanta impartasanie.
Si altele, si altele...
In aceste enumerari exista o ordine, deloc intamplatoare, a unora si altora. Chiar daca "altii" par a fi lasati la urma, locul lor e cel dintai. Caci Dumnezeu nu ne judeca dupa cat am reusit noi sau menajerele sa rasturnam casa cu susul in jos, nu ne lasa fara serviciu "drept pedeapsa"... si nici nu "ne taie mielul de pe lista" fiindca ne-am ingrasat prea mult. In schimb El poate sa ne umple sufletele cu bogatia familiei adunate chiar si numai la oua rosii cu ceapa si paine. Grija Lui o simtim, cei care o simtim, in moduri ... altele... Iar daca nevoile si necazurile chiar ne-au doborat de-o vreme, incercam sa ne amintim ca El este deasupra tuturor si ca numai cu rabdare vom putea afla care Ii e voia.
In saptamana asta unii sunt chiar mult mai incercati decat cei fara d'ale gurii. Unii se lupta cu boli grave, pretuind zilele in plus pe care le mai pot petrece intre ai lor sau chiar departe de ai lor, dar inca in lumea asta, pe care multi dintre noi o dispretuim. De cate ori maniindu-L pe Dumnezeu, nu ne plangem de "viata asta"?! De cate ori nu-i amaram si pe altii cu ganduri rele, dar fara justificari majore (precum cele de care aminteam aici)?! Asa e firea omului, din pacate. Fiecare e "buricul pamantului", fiecare e "cel mai" (daca nu grozav in BINE, macar in RAU), fiecare uita din cand in cand ca mai presus de toate avutiile e VIATA, iara viata fara SANATATE, nu are mare pret.
Imi vin atat de multe ganduri, atat de multe vorbe, dar nu as vrea sa fac greseli de exprimare ori de scriere, caci timpul scrisului e scurt, iar emotiile mari cand e vorba de asemenea lucruri. E greu sa exprimi asemenea simtiri. E greu sa le redai in cuvinte sarace asa incat cineva sa le poata patrunde exact asa cum le simti. Chiar si o scrisoare de dragoste adevarata presupune o mare incercare in exprimare, dar aici nu e vorba doar de iubirea dintre un muritor si-un altul, ci de iubirea Lui pentru oameni si de a celor ce CRED, pentru El.
Si nu in ultimul rand, iubirea celor ce CRED, pentru aproape.
Ganditi-va la BINE!! Ganditi-va la El!! Ganditi-va la Ei!!
SIMTITI!!!
P.S. 1. Am mai spus-o si o repet: ajutorul nu inseamna numai a scoate banii din buzunar, desi e clar ca de bani depind multe vieti. Transmiterea acestor mesaje din om in om poate insemna mai mult decat va imaginati. Multi dintre cei cu adevarate posibilitati ar putea gasi radurile voastre exact intr-un moment in care gandul ca deasupra sta un Dumnezeu si ca niciodata nu stim cand, cum si unde vom ajunge, ar putea sa le trezeasca o clipa de bunatate si sa daruiasca. Asemeni celor trei pe care-i puteti gasi mai sus (si pe care ii cunosc direct sau din surse foarte sigure) sunt multi, foarte multi in nevoie. Si cu mult mai multi sunt cei care nu apuca sa ceara. Ganditi-va si la asta!
2. Voua, OAMENILOR CU SUFLET, va dedic acest clip, iar tie, bunul meu prieten, iti multumesc din tot sufletul pentru BINE!!!

marți, 23 martie 2010

MINULESCU - A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

Si ... Mircea Baniciu:

Postarea asta mi-o dedic intai mie, apoi cui mai are nevoie, desi... mai bine NU.

joi, 11 martie 2010

marți, 9 martie 2010

OCTAVIAN GOGA


Moştenire

Într-un amurg primăvăratic, / Într-un amurg cu flori de tei, / Tu mi-ai trimis întâia rază / Din ochii mari şi farisei... /// Eu nu ştiam unde ţi-e calea / Şi nu ştiam de unde vii, / Solie mândră rătăcită / La pragul unei curţi pustii. /// O clipă te-am simţit aproape / Ca strălucirea unui fulg. / Te-ai dus apoi - şi eu zadarnic / Aş vrea din minte să te smulg. /// Dar cu fiorul clipei mute, / De-atunci eu sufletu-mi alint, / Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea / Şi-mi ţese visele ce mint. /// Mă-ntreb: ce soartă rea mă face / Un rob de-a pururi să-ţi rămân, / Să-şi ard-o veşnicie-n mine / Făclia dorului păgân? /// Pesemne noi odinioară / În alte lumi ne-am cunoscut / Şi-n noua întrupare-aducem / Un strop din vechiul nostru lut. /// Tu vii cu vechea stăpânire / În fulgerul unei priviri, / Pe când pe mine mă supune / Blestemul tristei moşteniri.

Cântecele mele

Eu vă chem din visuri, / Vă cobor din stele, / Vă alint în taină, / Cântecele mele - / Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele! /// Ciripiţi acolo, / Păsăruici golaşe, / Ciripiţi şi creşteţi / Ca un prunc în faşe - / Plângeţi şi zâmbiţi la sânu-mi, ca un prunc în faşe. /// Pe deasupra voastră / Împletesc cunună / Razele de soare, / Razele de lună - / Câte nu vă spun, şirete, razele de lună? /// Într-o zi vă-nşală / Zările albastre, / Vă despart de mine / Aripile voastre - / Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre? /// Rătăciţi departe, / Paseri călătoare, / Nu vă ştie cuibul - / Îl mai ştiţi voi oare? / Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi voi oare? /// Bate-n streşini ploaia, / Cuibul vechi vă cheamă, / Părăsit şi singur, / Cuibul se destramă - / Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!

O ramură întârziată

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată, / Când toamna palidă coboară, / Într-o grădină despoiată, / O ramură întârziată / Ce-a înflorit a doua oară? /// Nu te-ai oprit atunci în cale / Să te întrebi: ce taină, oare, / Ascund înţelepciunii tale / Înfriguratele petale, / Ca mâine stinse, fără soare?... /// Şi dac-o blândă-nduioşare / Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina, / Cum stai aşa, întrebătoare, / Uitându-te la biata floare, / Ai înţeles a cui e vina? /// E raza, care toamnei mute / I-a dat fiorul primăverii. / Şi-n preajma morţii abătute / A picurat, pe neştiute, / Un strop din cântecu-nvierii...

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale. / În drum mi se desfac prăpăstii, / Şi-n negură se-mbracă zarea, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapă. / Din valul lumii lor mă smulge /Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, / În veci spre cei rămaşi în urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina / Şi legea farmecelor firii, / Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii. / Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina / Şi zvonul firii-ndrăgostite, / Dă-i raza soarelui de vară / Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele, / Pe veci strigarea lor o frânge, / Şi de durerea altor inimi / Învaţă-mă pe mine-a plânge. / Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda / Atâtor doruri fără leacuri, / Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri. / De mult gem umiliţii-n umbră, / Cu umeri gârbovi de povară... / Durerea lor înfricoşată / În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / Şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre, / Încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre.

luni, 8 martie 2010

Umbre vii in linistea serii de 8 Martie


Din ger si din ninsoare deasa, ne-am retras in linistea serii cu miros de frezii si de portocale. Iar gandurile si dragostele au zburat de la fiica la mama si de la mama la...

Te iubesc si te doresc, mama mea din alte lumi!!



duminică, 7 martie 2010

MARIN SORESCU - Scrisori din camera de alături


Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gindurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vinator.
A aparut intii pusca intinsa - Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Să haituiasca Baraganul
("Baragan" - loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita să ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta... Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
"Nu, dar vreau să colorez peisajul".
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu să vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un turtur imens,
Să urc si să cobor, ca e alunecos,
Si iar să dau să mă catar... si tu să-mi arunci
Niste pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcindu-mă
Să-i dau pinteni
Si să apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. "Unde e geamul?
Să-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata."
"O, ador florile de gheata", să zici,
"Unde-ai gasit-o?" Hai să iesim putin.
"Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
Iar vagon neincalzit?"

Eu sint un om de interior,
Pentru ca sint numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sint un om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri...
Tot ce emana caldura
Si intimitate. Pune-mă la o masa de restaurant
C-o suta de insi în jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce să-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu îmi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la coltul ochilor
Si "Hai să mergem", zic.
"Unde?"
In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasa de cerbi.

Tot în tren sintem? Tot.

sâmbătă, 6 martie 2010

BEETHOVEN - Sonata lunii

marți, 2 martie 2010

DANTE ALIGHIERI - Vita Nuova (Viata Noua)

XXVI. Această doamnă preaaleasă, despre care s-a vorbit mai sus, a ajuns să se bucure de atîta preţuire din partea lumii, încît, cînd trecea pe stradă, oamenii dădeau fuga s-o vadă, lucru care îmi procura o mirabilă bucurie. Iar dacă se afla în preajma cuiva, inima aceluia era cuprinsă de atîta cuviintă, încît nu mai îndrăznea să-şi ridice ochii, nici să-i răspundă la salut; iar despre aceasta, mulţi ar putea prin propria lor experienţă să-mi stea mărturie înaintea celor care nu m-ar crede. Ea păşea încununată şi învăluită de modestie, nearătînd pic de mîndrie faţă de cele ce vedea şi auzea. Mulţi ziceau după ce trecuse: “Aceasta nu e femeie, ci unul din preafrumoşii îngeri ai cerului.” Iar alţii spuneau: “E o adevarată minune; binecuvîntat fie Domnul, care ştie să zămislească asemenea minunăţii!” Iar eu zic că se arăta atît de nobilă şi plină de toate darurile, încît cei care o priveau erau cuprinşi de o dulceaţă atît de curată şi suavă, încît n-ar fi putut-o descrie; şi nici nu se afla vreunul care, privind-o, să nu suspine pe dată. Asemenea lucruri şi altele încă mai mirabile avea ea darul să răspîndească în preajmă-i. Drept care, gîndindu-mă eu la toate acestea şi voind să dau de înţeles mirabilele şi nepreţuitele ei acţiuni, astfel încît, nu numai noi, cei care o puteam vedea aievea, ci şi alţii să poată afla despre dînsa ceea ce se poate împărtăşii prin cuvinte. Am făcut aşadar acest sonet, care zice: Se-arată demnă.

Se-arată demnă, nobilă apare
cînd doamna mea pe careva salută,
încît sta de cutremur limba mută,
priviri a cuteza nu-s ochii-n stare.

Îi e umilitatea-nveşmîntare
cînd laude aude-n mers, tăcută;
din cer parcă miracolul se mută
ca pe pămînt să-l vadă fiecare.

De frumuseţe ea se-arată plină
încît prin ochi, mir inimii strecoară,
de neînchipuit cui nu-l încearcă.

Şi, de pe buze, blînd, un suflu parcă
suav şi plin de dragoste-apoi zboară,
dînd sufletului dulce-ndemn: “Suspină!”.

Vorbele mele alaturi de capodopera de mai sus ar putea fi deranjante, bruiajul din spatele unei melodii care altminteri ar purta auditoriul intr-o alta lume. Nu stiu insa de ce nu rezist si risc cateva randuri. Poate pentru preatinerii care n-au ajuns inca la Dante, dar care sigur nu vor putea ajunge la maturitate fara a afla despre Dante si Beatrice. Acesta este unul dintre cuplurile fara de care dragostea nu ar putea fi definita, este una dintre perechile istoriei acestei lumi zamislite de Dumnezeu din si intru iubire. Nu-s eu cea in masura a expune date exacte si corecte totodata despre cei doi, dar indemn cu toata inima catre cartile rezultate in urma cunoasterii si studiului adevaratilor oameni de litere. De la ei aflam ca cei doi s-au intalnit doar de 2/3 ori si ca nu si-ar fi vorbit niciodata, ca iubirea tanarului Dante pentru Beatrice Portinari a inceput cand acesta avea numai 9 ani (ea avand 8 ani si 4 luni) si nu s-a sfarsit nici dupa moartea acesteia, la varsta de 24 de ani, ca nici casatoria si nici familia pe care a avut-o mai tarziu nu au reusit sa faca din aceasta fiinta draga altceva decat iubirea vietii lui, un adevarat simbol al binecuvantarii divine. Povestea lor e una cat se poate de reala, chiar daca in viziunea generatiilor de astazi ar putea parea numai o creatie literara. "Vita Nouva", un minunat volum de dragoste, impleteste sonetele (31) cu proza intru ilustrarea iubirii ideale a lui Dante, ce traia continuu intensitatea sentimentelor pentru cea deja pierduta, dar vesnic conducandu-l spre revelatia parcurgerii drumului catre Dumnezeu, drumul iubirii. In volumul aparut la Humanitas datele cronologice localizeaza evenimentul scrierii acestei carti intre anii 1294-1295 (1292-1293 dupa alte surse). Eu nu tin atat de mult la date... mai ales atunci cand fascinatia continutului este una ca aceasta.

Lectura placuta!!