luni, 28 iunie 2010

GABRIEL LIICEANU - Intalnire cu un necunoscut (fragmente)



Trebuie oare sa fim cu toti analfabeti cand e vorba de intalnirea noastra cu moartea? Punctul slab este ca, pe masura ce te apropii de final, ambientul tau uman devine tot mai sarac. Te indrepti, pas cu pas, catre pustiul uman al vietii tale. Cine oare a zis: " Toti cei pe care ii iubisem si care ma iubisera nu mai erau"? Singuratatea in fata mortii e precedata de o pustiire progresiva a vietii. Fiecare moarte cheama, prin prezenta absenta (Landsberg) pe care o instituie, pustiul. Orice viata sfarseste ca acumulare de "prezente absente", ca pustiire prealabila.
Atunci la ce poti face recurs? Numai la trei lucruri:
La credinta, ceea ce inseamna ca depopularea vietii proprii, raportata la o instanta cardinala nepieritoare, care face singuratatea imposibila in chip a priori (pentru credincios, Dumnezeu are drept calitate suprema faptul de a se afla in permanenta langa el, de a nu-l parasi niciodata, de a fi eternul lui insotitor), devine oarecum indiferenta. Punctul slab al credintei este insa ca poti sa nu o ai.
La centrele existentei proprii. Fiecare viata are noduri de existenta, puncte de coagulare, cel mai adesea generate de acei oameni care, intrati in viata noastra, au precipitat de fiecare data un potential al vietii intr-o figura ferma a ei. Vizitarea perioadica a acestor impliniri, a acestor precipitari de existenta ("ispravile" unei vieti) iti dau sentimentul linistitor ca "nu ai trait degeaba" si ca, deci, poti sa iesi din scena oarecum impacat.
La cei pe care i-ai iubit si care, "ducandu-se", se grupeaza "de partea cealalta" si "te asteapta". "Te duci" la ei. In Toate diminetile lumii a lui Pascal Quignard, domnul de Sainte Colombe, compozitor, isi pierde sotia. O cheama tot timpul inapoi prin muzica lui. Atat de adanca si de apasata e chemarea, incat in cele din urma ea incepe, macar si pentru cateva clipe, sa vina inapoi. Cand lucrul se petrece prima oara, cu ochii inchisi si "cu lacrimile lunecandu-i pe obraji", el i se adreseaza: "-Nu stiu cum sa spun, Doamna. Au trecut doisprezece ani, dar asternuturile din patul nostru inca nu s-au racit." La cea de a noua vizita, a priveste mainile sotului ei "asezate pe lemnul rosu al violei". "-La ce te uiti atunci cand taci?" o intreba el. "-Iti priveam, pe lemnul violei, mana imbatranita." El ramase nemiscat. Isi privi sotia, apoi isi privi mana, pentru prima oara in viata - sau ca si cum pana atunci n-ar fi vazut-o niciodata. Intr-adevar, era descarnata, galbena, cu pielea uscata. Isi aduse mainile in fata ochilor. Erau patate de moarte, iar el se simti fericit. Acele semne ale batranetii il apropiau de ea sau de conditia ei. Il incerca o asemenea bucurie, ca inima ii batea sa se sparga iar degetele-i tremurau."
Toti cei plecati inaintea noastra ne ajuta in felul acesta. Cand capitalul nostru afectiv migreaza catre lumea celor morti, argumentele noastre de a mai ramane "aici" devin tot mai subtiri. Plecam altfel decat daca cineva ne-ar fi smuls dintre ei ca vii. Solidaritatea noastra nu mai este cu cei de "aici". Pe nesimtite, incepem sa murim. Suntem "asteptati".

* * *

De cate ori, la culacre, sting lampa de la capul patului si inchid ochii, mai intai vad o lumina galbena, ca o jerba. Imi inchipui ca e fiinta de lumina a ingerului meu care se apleaca peste mine inainte de a adormi.

* * *

Sensul profund al lui "a fi pe dinafara": e pe dinafara cel care si-a pierdut cheile sufletului. (Dar se poate lauda cineva ca si le-a gasit?)

* * *

Singuratatea - aceea in care lumea ajunge sa-si piarda accentele si in care "totul termina prin a insemna la fel de mult si la fel de putin" - e pesemne lucrul cel mai sfasietor din lume. Si totusi, consumata in doze potrivite, ea este o binecuvantare. De cata singuratate are nevoie un om?

* * *

Vietile noastre, in singuratatea lor, pot fi asemanate, pentru a folosi o vorba a lui Platon, cu o "panglica de masurat fara semne pe ea".
Am o viata. Iata, iau parti din ea si, povestindu-le, le pun in vitrina. Scotandu-le in lume, pun semne pe panglica vietii mele. O fac cu gandul ca ar putea fi folosite ca unitati de masura. Veti afla, astfel, doamnelor si domnilor, daca viata voastra e mai frumoasa sau mai urata decat a mea. Veti avea o panglica de masurat cu semne pe ea. Vom face "schimb de vieti".

* * *

Ce bucurie e sa simti ca nu-ti poti uita mortii! Traiesti cu speranta unei societati, in sfarsit, selecte. Luandu-ti-i, moartea face, prin golul pe care il lasa in urma ei, selectia celor care au fost, pentru tine, oamenii cei mai importanti ai vietii.

* * *

Tot comportamentul meu este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morala, de "educatie", asa incat, atunci cand natura izbucneste in mine cu acea fervoare care face sa cada toate cenzurile, ma simt ultimul om, si nicidecum un superb animal eliberat si liber.

* * *

Vocile sufletului meu se sting pe rand, ca luminile intr-o sala de spectacol. Dar pe scena nu mai apare nimeni.

* * *

Notand ba una, ba alta, mi-am "devorat" toata viata. A venit momentul sa ma opresc.


duminică, 27 iunie 2010

Puii Tinei (Luna, Stela si Bob)














































"Munca, munca si iar munca..."

Dupa un somn mai odihnitor ca oricand in ultima vreme, m-am trezit cu ganduri "organizatorice" marete. Am multe de aruncat, multe de curatat, multe de lustruit si foarte multe de aranjat in rafturile vietii mele, in lazile de zestre pe care sa le las Martei si Mariei. Dar pentru asta e nevoie de vointa pe care incerc sa o adun acum dintr-o ceasca plina ochi cu cafea (fara lapte, ca sa fie cat mai tare) si din cerealele celor 3 biscuiti de pe farfurie. Pentru asta e nevoie de sufletul intreg, pe care l-am reconstituit dupa rugaciunea de dimineata, in care El si Ei au pus mana de la mana sa ma ajute cu liant bun pentru ca bucatile toate sa stea cat mai lipite. E drept, ca dupa atatea scindari nu se poate sa nu mai ramana fisuri, fante pentru lumina care, strabatand sufletul, acum intregit, sa aminteasca de cele petrecute si nicicand pe-trecute.
Sper intr-o ordine impletita cu dez-ordine de VIATA (cata va fi sa fie) cu bucurii marunte care sa aiba puterea de a se indesa bine si in golurile ramase, asa incat in ziua finalului Dumnezeu sa-mi gaseasca sufletul neted, frumos, curat, invaluit si nu strabatut de Lumina.

Gata cafeaua, gata biscuitii, gata scrierea si GATA DE TREABA pe diverse acorduri...

Zambiti, va rog! E totusi duminica, chiar daca "doamna" s-a apucat de asa o "curatenie" serioasa si nu mai viseaza la "cai verzi".



Numai un simbol


Cat de frumoase flori si cata tristete dincolo de ele...

Am semanat, am ingrijit (cum m-am priceput), pamantul a fost bun, dar... s-au dus... Rasarisera multe plantute. Dupa o ploaie le-au mancat melcii. Am salvat doua, le-am imprejmuit bine, le-am legat cu o sfoara de un bat, caci mi se pareau firave. Le-am "cultivat" cu dragoste mai departe. A venit o furtuna si ... Au murit.

Floarea soarelui nu creste in gradina mea. Floarea soarelui are nevoie de soare. Aici e mult prea multa umbra, ploi, melci... Floarea soarelui ramane numai un simbol. Cum adica?! Adica..., asa... un fel de vis de vara si de toamna, un vis cu Soarele in rolul principal.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Un gand pentru muzicienii nostri dragi


In lupta cu vantul si cu norii care aduceau mai devreme inserarea, artistii instrumentisti ai Filarmonicii "Paul Constantinescu", impreuna cu invitatul lor, Gabriel Croitoru, sub bagheta dirijorului Radu Postavaru, au reusit sa incalzeasca inimile ploiestenilor iesiti la plimbarea prin urbe, de sambata seara. Si-au luat ramas bun de la admiratorii lor constanti, dar si de la cei care au uitat sau poate ca nici nu au stiut ca in orasul asta se mai petrec si alt fel de evenimente decat concertele VIP-urilor de la radio si tv, pe care copiii le stiu aproape din nascare, avand foarte greu alternativa aflarii si altor nume cu ... "mai mica rezonanta". Pacat ca initiativa de a organiza concerte ale filarmonicii in aer liber nu este una mai sustinuta. Chiar daca multi nu stiu, nu "gusta" inca, in timp, lucrurile s-ar putea schimba. "Pofta vine mancand." Si nu-i pacat sa manance numai seminte si floricele (aici chiar nu exagerez; am avut alaturi niste copii nevinovati pe care parintii nu au apucat sa-i invete ca semintele sunt doar pt. stadion), cand ar putea sa mai serveasca si cate o delicatesa.
Ma gandeam apoi si ca nici scena aceea pe care se destrabaleaza adesea tot felul de fatuci fara voce, nu a fost prea potrivita pentru ei. Sincer, mi-i imaginez cantand pe scarile Palatului Culturii, sau pe aleea cu fantani din parc, sau chiar pe bulevardul cu castani, unde vara se inchidea circulatia sambata si duminica, oricum intr-un alt decor, dar in aer liber.
De aici, la gandul ca peste cativa ani copiii ar fredona si "Polka" alaturi de ... nu stiu ce hit la moda, e doar un pas si jumatate. Poate ca jumatatea a fost in seara asta. Ramane pasul.

La final de stagiune noi le multumim pentru cat ne-au incantat sufletele anul asta si le dorim vacanta cu soare!!!

joi, 24 iunie 2010

Sanziene


" Dragaica, sau Sanziana, numita in diferite zone Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe pamant sau ar pluti prin aer in ziua solstitiului de vara si s-ar desfata, cantand si dansand, impreuna cu alaiul sau nuptial format din zane fecioare si fete frumoase, peste campuri si paduri. In cetele de Dragaica, fata care joaca rolul zeitei este imbracata ca o mireasa, cu rochie alba si cununa impletita din flori."

Vorbele mele despre ziua asta sunt altundeva..., mai dosite... Sunt mai putin despre "Intoarcerea la traditii" (cum imi amintesc niste vorbe dragi de demult), dar daca seara va veni cu pace, voi incerca sa adun si aici cateva ganduri personale de Sanziene.

marți, 22 iunie 2010

Enrico Caruso - Dreams of Long Ago



Textul apare in extensie aici, iar mai multe despre Caruso, pentru iubitori, dincoace.



P.S. N-am uitat de promisiunea de a posta traducerile poeziilor, dar nu am gasit puterea de a le copia/scrie. Nu le traduceam eu, in nici un caz. Va urma... candva...

duminică, 20 iunie 2010

Poetii blestemati


Charles Pierre Baudelaire (1821-1867)

Le Guignon

Pour soulever un poids si lourd,
Sisyphe, il faudrait ton courage!
Bien qu'on ait du coeur à l'ouvrage,
L'Art est long et le Temps est court.

Loin des sépultures célèbres,
Vers un cimetière isolé,
Mon coeur, comme un tambour voilé,
Va battant des marches funèbres.

— Maint joyau dort enseveli
Dans les ténèbres et l'oubli,
Bien loin des pioches et des sondes;

Mainte fleur épanche à regret
Son parfum doux comme un secret
Dans les solitudes profondes.

* * *

La Vie antérieure

J'ai longtemps habité sous de vastes portiques
Que les soleils marins teignaient de mille feux,
Et que leurs grands piliers, droits et majestueux,
Rendaient pareils, le soir, aux grottes basaltiques.

Les houles, en roulant les images des cieux,
Mêlaient d'une façon solennelle et mystique
Les tout-puissants accords de leur riche musique
Aux couleurs du couchant reflété par mes yeux.

C'est là que j'ai vécu dans les voluptés calmes,
Au milieu de l'azur, des vagues, des splendeurs
Et des esclaves nus, tout imprégnés d'odeurs,

Qui me rafraîchissaient le front avec des palmes,
Et dont l'unique soin était d'approfondir
Le secret douloureux qui me faisait languir.

Stéphanne Mallarmé (1842-1898)

Tristesse d'été

Le soleil, sur le sable, ô lutteuse endormie,
En l'or de tes cheveux chauffe un bain langoureux
Et, consumant l'encens sur ta joue ennemie,
Il mêle avec les pleurs un breuvage amoureux.

De ce blanc flamboiement l'immuable accalmie
T'a fait dire, attristée, ô mes baisers peureux
" Nous ne serons jamais une seule momie
Sous l'antique désert et les palmiers heureux ! "

Mais la chevelure est une rivière tiède,
Où noyer sans frissons l'âme qui nous obsède
Et trouver ce Néant que tu ne connais pas.

Je goûterai le fard pleuré par tes paupières,
Pour voir s'il sait donner au coeur que tu frappas
L'insensibilité de l'azur et des pierres.

* * *

Sainte

À la fenêtre recelant
Le santal vieux qui se dédore
De sa viole étincelant
Jadis avec flûte ou mandore,

Est la Sainte pâle, étalant
Le livre vieux qui se déplie
Du Magnificat ruisselant
Jadis selon vêpre et complie :

À ce vitrage d’ostensoir
Que frôle une harpe par l’Ange
Formée avec son vol du soir
Pour la délicate phalange

Du doigt que, sans le vieux santal
Ni le vieux livre, elle balance
Sur le plumage instrumental,
Musicienne du silence.

Paul Marie Verlaine(1844-1896)

Mon rêve familier

Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant
D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,
Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend.

Car elle me comprend, et mon coeur transparent
Pour elle seule, hélas! cesse d'être un problème
Pour elle seule, et les moiteurs de mon front blême,
Elle seule les sait rafraîchir, en pleurant.

Est-elle brune, blonde ou rousse? Je l'ignore.
Son nom? Je me souviens qu'il est doux et sonore,
Comme ceux des aimés que la vie exila.

Son regard est pareil au regard des statues,
Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a
L'inflexion des voix chères qui se sont tues.

* * *

Clair de lune

Votre âme est un paysage choisi
Que vont charmant masques et bergamasques
Jouant du luth et dansant et quasi
Tristes sous leurs déguisements fantasques.

Tout en chantant sur le mode mineur
L'amour vainqueur et la vie opportune
Ils n'ont pas l'air de croire à leur bonheur
Et leur chanson se mêle au clair de lune,

Au calme clair de lune triste et beau,
Qui fait rêver les oiseaux dans les arbres
Et sangloter d'extase les jets d'eau,
Les grands jets d'eau sveltes parmi les marbres.

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Sensation

Par les soirs bleus d'été, j'irai dans les sentiers,
Picoté par les blés, fouler l'herbe menue :
Rêveur, j'en sentirai la fraîcheur à mes pieds.
Je laisserai le vent baigner ma tête nue.

Je ne parlerai pas, je ne penserai rien :
Mais l'amour infini me montera dans l'âme,
Et j'irai loin, bien loin, comme un bohémien,
Par la nature, heureux comme avec une femme.

* * *

Rêve pour l'hiver

L'hiver, nous irons dans un petit wagon rose
Avec des coussins bleus.
Nous serons bien. Un nid de baisers fous repose
Dans chaque coin moelleux.

Tu fermeras l'oeil, pour ne point voir, par la glace,
Grimacer les ombres des soirs,
Ces monstruosités hargneuses, populace
De démons noirs et de loups noirs.

Puis tu te sentiras la joue égratignée...
Un petit baiser, comme une folle araignée,
Te courra par le cou...

Et tu me diras: "Cherche!" en inclinant la tête,
Et nous prendrons du temps à trouver cette bête
Qui voyage beaucoup...


Editura Paideia a scos anul acesta volumul "Les poètes maudits" din care am extras poeziile de mai sus, o carte minunata, nu doar prin continut, ci si prin prezentare. Pretul..., e cam "pe masura" sau chiar "peste masura"..., dar dupa ce i-am atins coperta, dupa ce am rasfoit-o pret de cateva minute, nu m-am putut abtine o asemenea ... "extravaganta". Mi-am daruit-o prin primavara, cand simteam nevoia de a mangaia in parc si altceva decat florile copacilor. Si iata ca a fost o bucurie de durata.

Traducerile in curand (postarea viitoare).

Declar aici incheiata "duminica de poezie".

Sandro Penna



Le porte del mondo non sanno


Mi nasconda la notte

Cesare Pavese




sâmbătă, 19 iunie 2010

Ploaie... a la long


Sambata seara. Ploua. Ce bine se aude de aici, din pod. Unii ies la plimbare. Altii merg in cluburi sau restaurante. Prin ploaie mai danseaza cineva in vremurile astea? Frumoasa muzica asta.

joi, 17 iunie 2010

Oscar si tanti Roz


Acum o saptamana, joi, 10 iunie, ma intorceam cu trenul de la miezul noptii de la Bucuresti, unde, dupa munca, primisem aproape nemeritata rasplata a "trairii" spectacolului de la Bulandra. "Oscar si tanti Roz", un miraculos spectacol de viata, nicidecum (numai) de teatru, ma rascolise in adancurile trecutului, prezentului, dar poate, mai mult, ale viitorului . Molecule din suferintele dragilor mei de altadata, se contopisera cu altele ale celor ce se lupta azi pentru viata lor (copii chiar), lasand apoi cale libera (diabolic de libera) celor din cosmarurile ce nu-mi dau pace, legate de propria-mi viata, suferinta, sfarsit. Dialogul cu Dumnezeu nu mai era cel cu care ma indeletnicesc zilnic, el imbracase o noua exprimare, cu mult mai libera, mai fireasca, la nivelul copilului de 10 ani. Au fost momente in care am avut pornirea de a apasa butonul "pauza" pentru a da "reluare" si iar "reluare" sau, mai inteligent, direct "inregistrare". Primul lucru facut in tren a fost sa scriu intaia mea scrisoare curata catre Dumnezeu, libera si fara nimic din "protocolul adresarilor religioase", o scrisoare precum cea de mai jos. Bineinteles ca aceasta nu este cea din tren, caci intre timp am intrat in posesia cartii lui Eric-Emmanuel Schmitt si am avut "modelul" la indemana. Sunt la fel de patrunsa si de marcata si in clipele astea, iar dovada este faptul ca m-am pierdut in prostioarele mele si nu am apucat sa scriu despre cei ce au facut posibil miracolul acelei seri, ei,
actorii:
Oana Pellea, Marius Manole,
Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian.
regia: Chris Simion

Felicitarile au fost exprimate pe viu, dar as vrea ca ele sa ramana si aici, ca sa fie inca si mai multe FELICITARI!!!

Cartea "Oscar si Tanti Roz" aici.
Mai multe despre spectacol aici.
Ioana, multam din suflet pt. poza!

* *
*

Draga Dumnezeu,

Pe mine ma cheama "R.", am aproape 40 ani, si am dat foc cailor verzi, fluturilor albi si casei visurilor mele, iar asta e prima scrisoare pe care ti-o scriu, fiindca pana acum nu am avut timp din pricina obligatiilor de serviciu, de familie si de viata in general.
Sa stii de la inceput ca mie (nu) imi place sa scriu, desi o fac mai mult cand sunt silita de singuratati. Scrisul nu-i decat zambareala, ploconeala, impopotoneala etc. Minciuna frumoasa. Ceva pentru oameni mari, adica.
...
As fi putut sa-ti spun: "Mi se zice r., am aproape 40 ani, dar ma simt ca una de 101, gandesc ca una de 16, traiesc intr-o odaie ascunsa a unei case bantuite pentru ca am cancer la suflet si m-am izolat si daca n-am vorbit mai mult de 10-11 ori pe zi cu tine pana acum este fiindca stiu ca esti ocupat si cu altii, altii care au mai multa nevoie decat mine sa-ti vorbeasca."
Dar daca ti-as fi scris asa, nu numai ca dadea nasol, dar n-ai fi catadixit sa te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-as avea nevoie sa te ocupi.
Ba chiar as zice ca mi-ar prinde al naibii de bine daca ti-ai gasi timp sa-mi faci si mie vreo doua, trei servicii.
Uite, sa-ti explic.
Lumea mea e o lume grozav de simpatica, unde sunt o multime de oameni cu adevarat mari, intotdeauna plini de voie buna si care vorbesc in gura mare, ... unde prieteni si prietene ca I., A., D., V., N., O., F., C. etc., iti sunt in orice clipa la indemana. Ce mai, lumea mea e nemaipomenita cu conditia sa fii un om normal care le face placere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac placere. De cand cu boala asta a mea vad eu ca nu mai fac placere nimanui.
...
In aceasta prima scrisoare am incercat, draga Dumnezeu, sa-ti descriu un pic viata mea de aici, din lumea mea si din odaita casei mele bantuite, unde unii ma privesc ca pe un obstacol in calea dezvoltarii vietii tihnite, altii ca pe o impotmolire in evolutia vietii moderne, altii..., si as vrea de asemenea sa te intreb daca am sa ma mai vindec de suferinta asta. DA sau NU. N-ai decat sa tai varianta inutila.

Te pup. Pe maine,
R. sau r.

* *
*

P.S. Au fost si vor mai fi "urmari", scurte, una pe zi, fara intrerupere.

miercuri, 16 iunie 2010

William Bouguereau - "Odihna la camp"



S-au trecut macii, trecut-au si verile cu Soare... E vremea culesului?! ... Culesului de nimic si de orice. Baloti de ganduri si vise desarte vor umple carul femeii obosite, rapuse de tristeti... A asteptat prea mult vara si a istovit de atata asteptare. Viseaza acum la Craciun, la focul din sobe, la caldura paturii de lana. Nu mai vrea viscole, nu mai vrea gheturi, e ea insasi un morman de zapada, murdara pe alocuri de noroi, stropita de mocirla la trecerea nepasatoare a bocancilor unuia, sau a altuia... Se odihneste doar o vreme, caci are a-si purta zilele ei si zilele altora nu doar pana la iarna, ci inca vreo cateva ierni, pan' ce or fi cu totii la casele lor, la focurile din sobele lor, la cantecele copiilor lor. Ea nu va mai vrea sa mai care de una singura vreascuri, focul se va ispravi pana la ziua, sufletul ei se va stinge pana mai spre inserat, cand alt ger napraznic ii va ingheta sufletul, conservandu-i-l pentru niciodata.

1986

duminică, 13 iunie 2010

Undeva, in Tara Motilor

Rasfoind scrierile prietenilor necunoscuti am dat peste o poveste din Tara Motilor, superb ilustrata, de unde am indraznit sa culeg cateva imagini venite parca din alte vremuri, din vietile necunoscute ale unor disparuti in neant, imagini ale casutelor fericirilor sau tristetilor lor simple, izvorate probabil numai si numai din vrerile pamantului si ale cerului. Chiar daca starile mele prezente tot scapa din frau spre pustiiri si parasiri, acolo, dinaintea casele lor am avut senzatia regasirii unei impliniri uitate, unei bucurii visate, dorite, neavute, dar cautate inca, unei bucurii a trairilor simple, curate, vesnice. Am trecut de mult de varsta la care e permis a visa caii verzi, dar ma infig bine in urmatoarea, cea la care nu am nevoie de permisiunea nimanui pentru a visa la caii albi. Scriam deunazi de sihastrie? Ei bine, intr-un asemenea capat de lume, intr-un asa bordei parasit m-as sihastri pentru inca 2000 de ani, mi-as pune muscate rosii in ferestri si m-as lasa ninsa de ani chiar si de una singura.

Poftiti de vedeti!






Sursa:
Ioana si Catalin sunt doi oameni minunati si un cuplu rar prin bogatia lui spirituala (inainte de toate). I-am "cunoscut" pe cararile vietii mele si traiesc cu speranta de a-i intalni candva pe viu. Dorinta asta mi-am exprimat-o chiar in cateva randuri, dar suntem destul de departe unii de altii in spatiu si un pic si in timp.


vineri, 11 iunie 2010



marți, 8 iunie 2010

La adapost ...



Nu orice adapost e sigur. Animalele descopera instinctiv locurile unde nimeni sa nu poata ajunge la ele. In cate o vizuina, sub cate un bolovan, in vreo groapa sau galerie subterana, ele simt ca pot fi in deplina pace si liniste si vor sa stea cuminti sa mediteze, sa se hraneasca sau pur si simplu sa doarma pret de o hibernare, doua. Fericitele!!!

Rosu de ... zmeura



Jucarii







Cautand niscai indicatii pretioase pentru cum sa mesteresc niste "chestii" din lemn pentru mica mea gradina, am dat peste alte minunatii. Mare arta, domnule, mare arta!!!
Daca sunt amatori atat de rabdatori incat sa nu tune si sa fulgere in vreme ce ar executa, macar si stilizat, ceva de genul acesta, sa-mi adreseze in scris o cerere si pun degraba si cu draga inima la dispozitia doritorilor si "Manualul mesterului" cu tot ce trebuie (de la unelte necesare, la schite si un fel de "film tehnologic":) = poze cu succesiunea operatiilor).
Pana una-alta, eu ma voi ocupa de gradina. Mai am in proiect niste rame, niste cuiere, o policioara, o lampa si mai vad eu ... pana la pensie. Atunci ma voi ocupa (probabil) si de jucarii pentru nepoti. Cam multe vise... Iar?!... Offf!!

luni, 7 iunie 2010

Dincolo...



Nevoie de aer. Nevoie de lumina.
Nevoie de viata.
Nevoie de libertate.
... mare nevoie de...
LINISTE si PACE
d-i-n-c-o-l-o

duminică, 6 iunie 2010

O duminica la Orizont!!!

El este Orizont, bunul, frumosul si blandul nostru nou prieten. L-am cunoscut azi si am simtit, asa..., un fel de dragoste la prima vedere. Marta parca ar fi calarit de cand se stie, iar eu..., am indraznit la sfarsitul lectiei ei sa rog sa incerc si eu. In copilarie mi s-a mai intamplat de 2-3 ori, dar e asa mult de atunci... ca am avut mari emotii. Totusi, mi-am amintit de visul meu din vremea in care o purtam pe Marta in pantece, cand, fiind la un pas de a cumpara o casa la tara, cu exagerat de mult teren, ma vedeam deja crescand cai si eram convinsa ca si copiii mei vor calari la fel de bine ca si mine. :) ... sau :( ... Pana la urma nici casa aia nu a fost sa fie..., nici copiii multi pe care ii visam..., nici calutii mei in curtea si in grajdurile casei ... A ramas undeva, se vede treaba, in sufletul meu bolnav de visare, ... macar visul. Azi, mi l-am vazut insa cu ochii treji, larg deschisi, razand si stralucind de fericire. Bineinteles ca nu ne vom opri aici.
Orizont-ul ne asteapta. Veniiiiim!!! Venim cu morcovi, cu mere si cu zahar!







Optiuni...