Note ramase pe semnul de carte

Feeria noptii se intinde pe stradute mici, cu cafenele si baruri cochete, unde, la lumina lumanarilor indragostitii asculta jazz in surdina, unde turistii din toate colturile lumii se uita curiosi pe la ferestre, ca mai apoi sa-si continue drumul spre zonele “belle-vedere” din care sa poata privi visatori panorama Parisului.

***

Terasele improvizate inunda trotuarele, cu mesele lor aranjate pe un singur rand, cu scaunele puse pe o singura parte, asa incat, in vreme ce beau o cafea sau un pahar cu vin, perechile de toate varstele sa poata urmari promenada trecatorilor.

Nimeni nu se grabeste, nimeni nu tipa, totul pare de un calm ireal si de o eleganta discreta, rara.

***

Sena nu e deloc agitata. Se mai lasa tulburata doar din timp in timp de trecerea vapoarelor-restaurant, de pe care lucirile lumanarilor se oglindesc in intunecimea apelor.

***

Pare ca totul se petrece in alta lume.

Oglinda

Nu, nu era o oglinda pentru trupuri, era una pentru suflete.

Se privi in ea si oglindirea ii aparu asa: ... Nu o surprindea nimic. Simtea dinauntru atatea si de atat de mult timp, incat oglinda nu-i transmitea nici o noutate. Era acolo sufletul ei brazdat, fisurat, frant; era ea insasi, asa cum se cunostea bine, ea goala, fara haine, fara carne, fara nimic din ceea ce ar putea vedea lumea. Pe un colt de mobila veche, matuita, patata de vreme, din imediata vecinatate a oglinzii, se odihneau chipurile alor ei. Se gandea ca erau si ei un soi de detectoare, mai ceva ca oglinda pe care o avea in fata. O clipa, dar numai o clipa se jena gandindu-se ca Ei stiu tot si ca, probabil o judeca, asa cum si-i amintea de morali, de conservatori, de... exagerati uneori.
Oglinda nu avea cum sa o vorbeasca nici de rau, nici de bine. I se adresa doar ei, atentionand-o asupra unei bucati de suflet mai afectate decat alta.

Se recunostea perfect in imaginea aceea. Nu se speria de nimic din ceea ce ar fi putut insemna prevestirile din cristal. Stia ca erau atatia pe lume cu radiografii asemanatoare cu a ei, altii mult mai grav diagnosticati de oglinzile lor, iar altii, cei mai tristi pesemne, care nu stiau sau nu aveau curajul sa se caute si care-si duceau ranile fara a le mai pasa ... pana unde. Fusese si ea tentata adesea sa se lase prada nepasarii, dar pare-se ca firea o facea mai grijulie. Nu numai. Isi dorea din toata fiinta ei sa se vindece, la fel cum ar fi fost in stare sa faca orice pentru a-i vindeca si pe altii.
Altii?... Se intrista din nou. Altii nu credeau in ea, altii si-o imaginau ca pe altele, altii ramaneau la fel de departe din nepasare, din teama, din ... greseala. Tot din greseala si ea le trimitea gandurile ei, vesti despre starea sanatatii sufletului ei, despre cum ba se mai vindeca, ba intra iar in coma. Nu ar fi trebuit sa o faca pentru a nu le alimenta proastele interpretari. Ii scuza de fiecare data. Stia ca ei nu se pot transforma in oglinzi pentru suflete si ca inaintea lor ea nu reprezenta decat un trup comparabil cu un altul, un morman de carne rumena, posibil bine mirositoare, starnitoare de simturi primare si atat.

Se intoarse si ea la propriile-i simturi. Se privi din nou in oglinda, cautandu-se pe ea omul, sau fiara, sau nimicul. Tot sufletul se arata mai clar, in vreme ce faptura aparea doar in constiinta ei. Se vedea la fel de bine, tanjind dupa o farama de dragoste adevarata, dupa o vorba simpla, dupa o floare pe care sa nu si-o mai cumpere singura, dupa o imbratisare pe un peron- la plecare sau la venire, dupa atat de multe... Se privea si visa la trairi de acum un veac sau de peste alte doua. Timpul parea atat de departe. Parea izolata in prezentul trist pe care il avea in oglinda, iar trecutul si viitorul nu mai aveau nici o forma, nici un continut. Simti o imbratisare care ii taie respiratia, o caldura si un sarut care o purtara in alte lumi. Se bucura gandind cat de puternic ii era visul. Inca o mai facea sa simta cate ceva. Nu avea insa vreun semn ca era o reminiscenta a trecutului sau o premonitie demna de sperante.
Se trezi plangand dupa coltul de cer sau de pamant pe care sa-l poata arata cu degetul intr-un apus si un rasarit de soare.

Ramase impietrita. Marturisise totul. De fapt, bucata aceea de cristal o facuse sa se vada asa cum era. Nu-si accepta greseala de a fi recunoscut toate astea desi nimeni altcineva decat oglinda nu o indemnase sa o faca.
Fugi sa-si puna carnea pe ea si sa se acopere cu o patura groasa. Sa se cuibareasca in coltul celalat al camerei si sa taca, sa taca, sa taca... Creada fiecare ce o vrea. Ea nu se mai jena sa bantuie asa goala prin lume, fara haine, fara carne, doar cu sufletul la vedere, pana ce or pricepe toti cu cine au de-a face.

Tristeti

Trandafirii de pe urma...

Yves Montand - Les roses de Picardie

In amintirea altor vremuri-oameni-vieti...
indraznind a visa la cele viitoare

Si toate astea numai ...

pentru ca cerul e albastru
de unde si gandul ca intr-un cer orange, verde sau violet
lucrurile ar putea sta mai ... fara lacrimi

"Intr-un cer violet ..."

Tie

Sunt Nimeni desi uneori ma simt Cineva.
Ma stii de undeva, nici nu mai stim de unde,
Parca te-am zarit si eu demult
La un colt de lume vie sau
Intr-o pagina de viata abstracta.
Mi te imaginez mereu acolo,
Ocupat cu d'ale tale, d'ale Lumii ori ne-Lumii.
Stii bine ca nu te voi chema
Chiar daca buzele mele freamata
Ca pentru ele insele: "Vinooo..."
Astept miracolul prin care o vei face tu.
Trec zilnic pe la tine, iti las la usa o prajitura,
Un ceai cald de fructe de padure;
Vinul bun l-am pus la pastrare.
Ma bucur sa te aud dincolo de poarta,
Sa te vad dincolo de zid...
Mirosul de vant si de ceata razbate
Din locurile pe unde treci.
Plec de fiecare data cu o lacrima grea
De fericire amestecata cu tristete,
Care sta acolo peste zi,
Pentru ca seara, tarziu, sa o stergi
Cand vin sa ma cufund in bratele tale
Sa te aud soptindu-mi ca prin in vis:
"Dormi in liniste!"
Un alt mod de a zice: "Odihneste-te in pace!"
Parea ca ai inteles bine cata nevoie am
De Liniste, de Aer, de Lumina,
Doar ca de acolo, din zarea ta
S-au anulat toate zborurile spre Pamantul meu,
Fiindca s-a aflat pan' si acolo
Ca aici e totul rece, negru...
Asa-i de cand e lumea, pamantul.
Caldura o purtam inauntru-mi,
O mai simt si acum uneori.
E precum lava unui vulcan cuminte,
Zacand in craterul adanc,
Calculand continuu cand si cum sa erupa
Asteptand semnul care sa comande revarsarea
Dar nedorind sa produca pagube materiale
Si nici intr-un caz umane.
I-am auzit pe unii vorbindu-ma pe la colturi
Ca n-ar fi rau sa-mi donez caldura.
Ar fi o oarecare sursa de energie
Pe care bineinteles ca nu o vor pomeni
Revistele lor de specialitate -
Cercetatorii se ocupa mereu cu altceva.
Eu insa ma gandesc ca
Tu, doar tu ai putea sa o transformi in
O mie noua sute nouazeci si noua
De cuvinte datatoare de viata.

Inserare

Inserare

de toamna.

* * *
Intr-o seara de toamna ...

Paul Verlaine (1844-1896) - Chanson d'automne

Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

Aristide Maillol (1861-1944) - La nuit

Seara inainte de ... "Noapte". Pasi marunti, osciland intre melancolie si extaz. Drum fara tinta. Simturi si simtiri la limite indescriptibile. Freamat in culoare, nemiscare in forma. Ganduri, trairi, imaginatie, visare ...

Istorie impletita cu arta, comori fara de care lumea ar fi fost doar un taram sterp. Si toate acestea in miezul unei "Toamne", marea opera pe care autorul ei nu o semneaza niciodata, dar in fata careia ramanem intotdeauna inmarmuriti in contemplare.

Silueta neagra, ghemuita, intr-o tacere rece singulara, inconjurata de zgomotul linistitor al fosnetului dimprejur. Trepte pe care talpile urca tematoare, spre a nu strivi vreo ultima suflare de frunza prabusita. Dincolo, sus, un suspin imaginar izvorat paradoxal din neclintirea trupului daltuit.

Maiestria redarii nu doar a formelor, ci si a starii, transmite nevoia femeii de bronz de a fi atinsa, de a i se desclesta bratele sprijinite pe genunchii adunati, de a i se ridica cu blandete fruntea cazuta in tristete, de a fi privita si de a-i fi ascultat sufletul graind.

Intr-un colt, la doar cativa pasi distanta, o banca goala purtand inscriptia marturiei suferintei ei. Parea ca asteptase acolo, mult, atat de mult incat trecusera secole de cand nimeni nu venise sa o vada, de cand nimeni nu o mai auzise razand, de cand nimeni nu-i mai atinsese rotunjimile dezgolite, de cand ... nimeni ... Se retrasese pe cubul de piatra de unde isi plangea zilele, anii, epocile. Doar frunzele cazand ii mai mangaiau din vreme in vreme trupul, in toamna asta, si-n alta, si-n altele...

In alt colt, morman de nesuflare, adunat de vant si imprastiat iar, gramada de frunze trecute peste ea in vartejuri timpurii fara sa fi putut alina vreuna din durerile sale.

Perdea galbena de increngaturi retezate periodic, lasand sa patrunda doar farame de lumina dinspre lumea de dincolo, dinspre lumea vie, spre femeia din "Noapte".

Mai multe despre Maillol si muza sa, aici.

Théodore Rousseau - L'allée des châtaigniers

Cateva randuri despre ceea ce se poate petrece in spatele unui tablou