Teama de ... primavara fara culoare

Ieri am tras o spaima pe cinste. E intr-un fel, metastaza unei boli care a evoluat in timp, in ani sau in luni, sau in saptamani... Am concluzionat ca finalul e asta, finalul de care ma temeam si pe care in strafundurile sufletului il presimteam: sa ajung din om, ne-om. Adica?!
Ieri nu am putut sa rad, nu am putut sa plang.

Un peron intreg de oameni aproape hohotea cu privirile atintite in ecranele de deasupra capetelor, iar eu priveam disperata fetele lor. Muschii fetei se luptau sa iasa din inclestare si nimic nu se clintea pe o figura de piatra. "Vreau si eu!", as fi strigat, ca sa ma ajute cineva, dar...

Vestea ca Marta s-a taiat foarte rau, ca nu i se mai oprea sangele de mai bine de un sfert de ora, ca era singura pe deasupra, m-ar fi pus, intr-o stare a mea obisnuita, cel putin pe plans, daca nu si pe tremurat. Am pazit telefonul, am vorbit, am asteptat si iar am sunat si m-am sudat de un colt de perete, apoi de acoperisul de dincolo de fereastra, mintea nu mi s-a dus nicaieri, fiindca nici nu cred ca mai era pe aici, prin mine. Aveam o stare dementa de ducere departe de realitate. La un moment dat m-am dezmeticit, dar lacrimile?...

Nu cred ca e posibil. Toata lumea ma stie de prea sensibila, de exagerat de fraiera, de plangacioasa/bocitoare incurabila. Ei, uite ca gata! Mi-au secat si lacrimile. E tot un desert de-a lungul, de-a latul, de-a adancul, de-a... De-a inaltul nu, ca s-a prabusit de-o vreme. E o sfarseala care vine din orice si de oriunde. Oare?!

Ma urasc pentru ca scriu toate astea aici. Mai exact, pentru ca le scriu si aici. De fapt ma urasc pentru multe, dar chestia asta cu jurnalul public, online, la vedere... nu mi-a fost niciodata prea pe suflet. D-aia si declarasem la inceputuri ca nu o voi face. Uite ca nu m-am tinut de promisiune.

Recunosc ca de multe ori m-am intrebat cum de pot oamenii sa-si etaleze asa, dinaintea tuturor, dinaintea lumii intregi starile, gandurile, sentimentele, suferintele... Da, asta e, suferintele.

Probabil ca nu e omul modern cel care-si expune sufletul pe blog, ci bolnavul, suferindul acestui secol. Numai el, in cautarea unui tratament terapeutic, a unei noi retete antidepresive, numai el poate sa-si smulga sufletul dinauntru, ca sa-l intinda pe patul virtual pentru un consult amanuntit. Si, vine unul, altul, mai in serios, mai la misto, vede, citeste, isi mai da si cu presupusul, si? Cine ce asteapta? Daca nu vede si nu pricepe cine trebuie, aiurea, iti mai dezbraci si bietul suflet degeaba! Nu ajuta la nimic si te mai vezi si citit de orisicine. Te mai si rade unul, altul, ca ia uite-o si p-asta, nu e normala, auzi, sa nu poata sa rada, auzi sa vrea sa planga, auzi...

Mare prostie, mare!

Dar cu sufletul meu cum ramane? Hai, dati-va cu presupusul, daca tot m-am dedat la d-astea! O sa o dati in bara, eu stiu, pentru ca habar n-aveti ce e acolo. Nici eu nu mai stiu cateodata, dar voi, niste straini din 2, 3 zari atat de-ndepartate. Deci?!