Undeva, in Tara Motilor

Rasfoind scrierile prietenilor necunoscuti am dat peste o poveste din Tara Motilor, superb ilustrata, de unde am indraznit sa culeg cateva imagini venite parca din alte vremuri, din vietile necunoscute ale unor disparuti in neant, imagini ale casutelor fericirilor sau tristetilor lor simple, izvorate probabil numai si numai din vrerile pamantului si ale cerului. Chiar daca starile mele prezente tot scapa din frau spre pustiiri si parasiri, acolo, dinaintea casele lor am avut senzatia regasirii unei impliniri uitate, unei bucurii visate, dorite, neavute, dar cautate inca, unei bucurii a trairilor simple, curate, vesnice. Am trecut de mult de varsta la care e permis a visa caii verzi, dar ma infig bine in urmatoarea, cea la care nu am nevoie de permisiunea nimanui pentru a visa la caii albi. Scriam deunazi de sihastrie? Ei bine, intr-un asemenea capat de lume, intr-un asa bordei parasit m-as sihastri pentru inca 2000 de ani, mi-as pune muscate rosii in ferestri si m-as lasa ninsa de ani chiar si de una singura.

Poftiti de vedeti!

Sursa:

Ioana si Catalin sunt doi oameni minunati si un cuplu rar prin bogatia lui spirituala (inainte de toate). I-am "cunoscut" pe cararile vietii mele si traiesc cu speranta de a-i intalni candva pe viu. Dorinta asta mi-am exprimat-o chiar in cateva randuri, dar suntem destul de departe unii de altii in spatiu si un pic si in timp.