Acum o saptamana, joi, 10 iunie, ma intorceam cu trenul de la miezul noptii de la Bucuresti, unde, dupa munca, primisem aproape nemeritata rasplata a "trairii" spectacolului de la Bulandra. "Oscar si tanti Roz", un miraculos spectacol de viata, nicidecum (numai) de teatru, ma rascolise in adancurile trecutului, prezentului, dar poate, mai mult, ale viitorului . Molecule din suferintele dragilor mei de altadata, se contopisera cu altele ale celor ce se lupta azi pentru viata lor (copii chiar), lasand apoi cale libera (diabolic de libera) celor din cosmarurile ce nu-mi dau pace, legate de propria-mi viata, suferinta, sfarsit. Dialogul cu Dumnezeu nu mai era cel cu care ma indeletnicesc zilnic, el imbracase o noua exprimare, cu mult mai libera, mai fireasca, la nivelul copilului de 10 ani. Au fost momente in care am avut pornirea de a apasa butonul "pauza" pentru a da "reluare" si iar "reluare" sau, mai inteligent, direct "inregistrare". Primul lucru facut in tren a fost sa scriu intaia mea scrisoare curata catre Dumnezeu, libera si fara nimic din "protocolul adresarilor religioase", o scrisoare precum cea de mai jos. Bineinteles ca aceasta nu este cea din tren, caci intre timp am intrat in posesia cartii lui Eric-Emmanuel Schmitt si am avut "modelul" la indemana. Sunt la fel de patrunsa si de marcata si in clipele astea, iar dovada este faptul ca m-am pierdut in prostioarele mele si nu am apucat sa scriu despre cei ce au facut posibil miracolul acelei seri, ei,
actorii:
Oana Pellea, Marius Manole,
Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian.
regia: Chris Simion
Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian.
regia: Chris Simion
Felicitarile au fost exprimate pe viu, dar as vrea ca ele sa ramana si aici, ca sa fie inca si mai multe FELICITARI!!!
Draga Dumnezeu,
Pe mine ma cheama "R.", am aproape 40 ani, si am dat foc cailor verzi, fluturilor albi si casei visurilor mele, iar asta e prima scrisoare pe care ti-o scriu, fiindca pana acum nu am avut timp din pricina obligatiilor de serviciu, de familie si de viata in general.
Sa stii de la inceput ca mie (nu) imi place sa scriu, desi o fac mai mult cand sunt silita de singuratati. Scrisul nu-i decat zambareala, ploconeala, impopotoneala etc. Minciuna frumoasa. Ceva pentru oameni mari, adica.
...
As fi putut sa-ti spun: "Mi se zice r., am aproape 40 ani, dar ma simt ca una de 101, gandesc ca una de 16, traiesc intr-o odaie ascunsa a unei case bantuite pentru ca am cancer la suflet si m-am izolat si daca n-am vorbit mai mult de 10-11 ori pe zi cu tine pana acum este fiindca stiu ca esti ocupat si cu altii, altii care au mai multa nevoie decat mine sa-ti vorbeasca."
Dar daca ti-as fi scris asa, nu numai ca dadea nasol, dar n-ai fi catadixit sa te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-as avea nevoie sa te ocupi.
Ba chiar as zice ca mi-ar prinde al naibii de bine daca ti-ai gasi timp sa-mi faci si mie vreo doua, trei servicii.
Uite, sa-ti explic.
Lumea mea e o lume grozav de simpatica, unde sunt o multime de oameni cu adevarat mari, intotdeauna plini de voie buna si care vorbesc in gura mare, ... unde prieteni si prietene ca I., A., D., V., N., O., F., C. etc., iti sunt in orice clipa la indemana. Ce mai, lumea mea e nemaipomenita cu conditia sa fii un om normal care le face placere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac placere. De cand cu boala asta a mea vad eu ca nu mai fac placere nimanui.
...
In aceasta prima scrisoare am incercat, draga Dumnezeu, sa-ti descriu un pic viata mea de aici, din lumea mea si din odaita casei mele bantuite, unde unii ma privesc ca pe un obstacol in calea dezvoltarii vietii tihnite, altii ca pe o impotmolire in evolutia vietii moderne, altii..., si as vrea de asemenea sa te intreb daca am sa ma mai vindec de suferinta asta. DA sau NU. N-ai decat sa tai varianta inutila.
Sa stii de la inceput ca mie (nu) imi place sa scriu, desi o fac mai mult cand sunt silita de singuratati. Scrisul nu-i decat zambareala, ploconeala, impopotoneala etc. Minciuna frumoasa. Ceva pentru oameni mari, adica.
...
As fi putut sa-ti spun: "Mi se zice r., am aproape 40 ani, dar ma simt ca una de 101, gandesc ca una de 16, traiesc intr-o odaie ascunsa a unei case bantuite pentru ca am cancer la suflet si m-am izolat si daca n-am vorbit mai mult de 10-11 ori pe zi cu tine pana acum este fiindca stiu ca esti ocupat si cu altii, altii care au mai multa nevoie decat mine sa-ti vorbeasca."
Dar daca ti-as fi scris asa, nu numai ca dadea nasol, dar n-ai fi catadixit sa te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-as avea nevoie sa te ocupi.
Ba chiar as zice ca mi-ar prinde al naibii de bine daca ti-ai gasi timp sa-mi faci si mie vreo doua, trei servicii.
Uite, sa-ti explic.
Lumea mea e o lume grozav de simpatica, unde sunt o multime de oameni cu adevarat mari, intotdeauna plini de voie buna si care vorbesc in gura mare, ... unde prieteni si prietene ca I., A., D., V., N., O., F., C. etc., iti sunt in orice clipa la indemana. Ce mai, lumea mea e nemaipomenita cu conditia sa fii un om normal care le face placere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac placere. De cand cu boala asta a mea vad eu ca nu mai fac placere nimanui.
...
In aceasta prima scrisoare am incercat, draga Dumnezeu, sa-ti descriu un pic viata mea de aici, din lumea mea si din odaita casei mele bantuite, unde unii ma privesc ca pe un obstacol in calea dezvoltarii vietii tihnite, altii ca pe o impotmolire in evolutia vietii moderne, altii..., si as vrea de asemenea sa te intreb daca am sa ma mai vindec de suferinta asta. DA sau NU. N-ai decat sa tai varianta inutila.
Te pup. Pe maine,
R. sau r.
* *
*
*
P.S. Au fost si vor mai fi "urmari", scurte, una pe zi, fara intrerupere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu