GABRIEL LIICEANU - Intalnire cu un necunoscut (fragmente)

Trebuie oare sa fim cu toti analfabeti cand e vorba de intalnirea noastra cu moartea? Punctul slab este ca, pe masura ce te apropii de final, ambientul tau uman devine tot mai sarac. Te indrepti, pas cu pas, catre pustiul uman al vietii tale. Cine oare a zis: " Toti cei pe care ii iubisem si care ma iubisera nu mai erau"? Singuratatea in fata mortii e precedata de o pustiire progresiva a vietii. Fiecare moarte cheama, prin prezenta absenta (Landsberg) pe care o instituie, pustiul. Orice viata sfarseste ca acumulare de "prezente absente", ca pustiire prealabila.
Atunci la ce poti face recurs? Numai la trei lucruri:
La credinta, ceea ce inseamna ca depopularea vietii proprii, raportata la o instanta cardinala nepieritoare, care face singuratatea imposibila in chip a priori (pentru credincios, Dumnezeu are drept calitate suprema faptul de a se afla in permanenta langa el, de a nu-l parasi niciodata, de a fi eternul lui insotitor), devine oarecum indiferenta. Punctul slab al credintei este insa ca poti sa nu o ai.
La centrele existentei proprii. Fiecare viata are noduri de existenta, puncte de coagulare, cel mai adesea generate de acei oameni care, intrati in viata noastra, au precipitat de fiecare data un potential al vietii intr-o figura ferma a ei. Vizitarea perioadica a acestor impliniri, a acestor precipitari de existenta ("ispravile" unei vieti) iti dau sentimentul linistitor ca "nu ai trait degeaba" si ca, deci, poti sa iesi din scena oarecum impacat.
La cei pe care i-ai iubit si care, "ducandu-se", se grupeaza "de partea cealalta" si "te asteapta". "Te duci" la ei. In Toate diminetile lumii a lui Pascal Quignard, domnul de Sainte Colombe, compozitor, isi pierde sotia. O cheama tot timpul inapoi prin muzica lui. Atat de adanca si de apasata e chemarea, incat in cele din urma ea incepe, macar si pentru cateva clipe, sa vina inapoi. Cand lucrul se petrece prima oara, cu ochii inchisi si "cu lacrimile lunecandu-i pe obraji", el i se adreseaza: "-Nu stiu cum sa spun, Doamna. Au trecut doisprezece ani, dar asternuturile din patul nostru inca nu s-au racit." La cea de a noua vizita, a priveste mainile sotului ei "asezate pe lemnul rosu al violei". "-La ce te uiti atunci cand taci?" o intreba el. "-Iti priveam, pe lemnul violei, mana imbatranita." El ramase nemiscat. Isi privi sotia, apoi isi privi mana, pentru prima oara in viata - sau ca si cum pana atunci n-ar fi vazut-o niciodata. Intr-adevar, era descarnata, galbena, cu pielea uscata. Isi aduse mainile in fata ochilor. Erau patate de moarte, iar el se simti fericit. Acele semne ale batranetii il apropiau de ea sau de conditia ei. Il incerca o asemenea bucurie, ca inima ii batea sa se sparga iar degetele-i tremurau."
Toti cei plecati inaintea noastra ne ajuta in felul acesta. Cand capitalul nostru afectiv migreaza catre lumea celor morti, argumentele noastre de a mai ramane "aici" devin tot mai subtiri. Plecam altfel decat daca cineva ne-ar fi smuls dintre ei ca vii. Solidaritatea noastra nu mai este cu cei de "aici". Pe nesimtite, incepem sa murim. Suntem "asteptati".

* * *

De cate ori, la culacre, sting lampa de la capul patului si inchid ochii, mai intai vad o lumina galbena, ca o jerba. Imi inchipui ca e fiinta de lumina a ingerului meu care se apleaca peste mine inainte de a adormi.

* * *

Sensul profund al lui "a fi pe dinafara": e pe dinafara cel care si-a pierdut cheile sufletului. (Dar se poate lauda cineva ca si le-a gasit?)

* * *

Singuratatea - aceea in care lumea ajunge sa-si piarda accentele si in care "totul termina prin a insemna la fel de mult si la fel de putin" - e pesemne lucrul cel mai sfasietor din lume. Si totusi, consumata in doze potrivite, ea este o binecuvantare. De cata singuratate are nevoie un om?

* * *

Vietile noastre, in singuratatea lor, pot fi asemanate, pentru a folosi o vorba a lui Platon, cu o "panglica de masurat fara semne pe ea".
Am o viata. Iata, iau parti din ea si, povestindu-le, le pun in vitrina. Scotandu-le in lume, pun semne pe panglica vietii mele. O fac cu gandul ca ar putea fi folosite ca unitati de masura. Veti afla, astfel, doamnelor si domnilor, daca viata voastra e mai frumoasa sau mai urata decat a mea. Veti avea o panglica de masurat cu semne pe ea. Vom face "schimb de vieti".

* * *

Ce bucurie e sa simti ca nu-ti poti uita mortii! Traiesti cu speranta unei societati, in sfarsit, selecte. Luandu-ti-i, moartea face, prin golul pe care il lasa in urma ei, selectia celor care au fost, pentru tine, oamenii cei mai importanti ai vietii.

* * *

Tot comportamentul meu este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morala, de "educatie", asa incat, atunci cand natura izbucneste in mine cu acea fervoare care face sa cada toate cenzurile, ma simt ultimul om, si nicidecum un superb animal eliberat si liber.

* * *

Vocile sufletului meu se sting pe rand, ca luminile intr-o sala de spectacol. Dar pe scena nu mai apare nimeni.

* * *

Notand ba una, ba alta, mi-am "devorat" toata viata. A venit momentul sa ma opresc.