V-ati gandit vreodata ca propriul copil ar putea fi bolnav de o boala incurabila? De cancer, sa zicem. Incotro v-ati duce mai intai? La alti si alti doctori care sa va gaseasca un diagnostic mai acceptabil, mai cu sperante, la biserica unde moastele unei sfinte se zice ca fac minuni, la banca pentru a deschide un cont spre a astepta sa se adune suma de care veti avea nevoie pentru tratamentul sau operatia care i-ar putea oferi cea din urma sansa?
Auzim sau citim din ce in ce mai des in ultimii ani despre asemenea cazuri, dar, dupa un "Doamne apara si pazeste!" sau " Fereasca-ne Dumnezeu de asa ceva!", ne intoarcem la ale noastre, trecand poate nepasatori peste o durere de cap, de picioare, semnalata in treacat, mai mergem la un fast-food, mai bem o cola, ne mai certam cu sau fara motiv odrasla, fiind insa lipsa la apel atunci cand poate are ceva pe suflet si...atat.
Dar cand cineva apropiat se izbeste cu capul, cu sufletul, cu intreaga-i fiinta de necazul necazurilor, atunci...
Ei bine, am simtit ca sunt atat de aproape de "ceilalti", de copilul care nefiind al meu e totusi unul care mi-a dansat si cantat foarte de curand in casa, etc, etc. Nu mai pot continua... E deja prea mult. Nu vreau sa cred!
Zilele astea m-am gandit prelung, adanc, apasat la viata asta, la cea de dincolo de cunoscut, la Atotputernicul, la copiii mei si ai lumii, la ... multe. Nu stiu daca mai inteleg ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu