Inradacinare

M-am trezit intr-o buna zi
infipta intr-un deal, pe-o culme,

ori intr-o vale parca,
sau in nisipul divin al malului marii...
cine-si mai aminteste
si de ce si-ar aminti,
oricum, undeva in pustiu,
departe de lume.
Prinsesem radacini intr-o stare,
intr-un gand, intr-o vreme.
Doar ca vremea nu era a mea,
era vremea vremea altora.
Ramuri subpamantene lungi,
puternice,prelung rasfirate-n adancuri
se strecurau printre pietre,
prin nisip, pietris si pamant galben
in cautarea altor ramuri.
Gandeau pare-se ca celelalte ramuri
ar fi trebuit sa fie acolo,
calde, vanjoase, inmugurite chiar
in asteptare.
Pustiu. Liniste acuta.
Si iar, si tot, si inca pustiu.
In dansu-i senzual, serpuitor prin goluri,
lemnul meu nobil se lasa de bunavoie
ros de viermi, de gaze negre,
insecte fara ochi, fara urechi,
dar mai ales fara sentimente.
Chiar nu pricep bietele vietati cu aripi?
m-am revoltat contra ipocriziei lor.
Radacinile mele simt, traiesc, sunt vii,
vorbesc chiar in graiul radacinilor,
rostesc ode, canta arii intregi,
e drept... numai in limba pamantului
si-n dialectul iubirii.

Asa deci, intr-o alta buna zi,
cu coroana sublumeasca
obosita de lunga si trista-i cautare,
saturata de seva efemera
oferita cu picatura de solul exilului,
am zis:
Asta e soarta radacinilor mele!
Lasati-le macar in linistea pamantului!