Oglinda

Nu, nu era o oglinda pentru trupuri, era una pentru suflete.

Se privi in ea si oglindirea ii aparu asa: ... Nu o surprindea nimic. Simtea dinauntru atatea si de atat de mult timp, incat oglinda nu-i transmitea nici o noutate. Era acolo sufletul ei brazdat, fisurat, frant; era ea insasi, asa cum se cunostea bine, ea goala, fara haine, fara carne, fara nimic din ceea ce ar putea vedea lumea. Pe un colt de mobila veche, matuita, patata de vreme, din imediata vecinatate a oglinzii, se odihneau chipurile alor ei. Se gandea ca erau si ei un soi de detectoare, mai ceva ca oglinda pe care o avea in fata. O clipa, dar numai o clipa se jena gandindu-se ca Ei stiu tot si ca, probabil o judeca, asa cum si-i amintea de morali, de conservatori, de... exagerati uneori.
Oglinda nu avea cum sa o vorbeasca nici de rau, nici de bine. I se adresa doar ei, atentionand-o asupra unei bucati de suflet mai afectate decat alta.

Se recunostea perfect in imaginea aceea. Nu se speria de nimic din ceea ce ar fi putut insemna prevestirile din cristal. Stia ca erau atatia pe lume cu radiografii asemanatoare cu a ei, altii mult mai grav diagnosticati de oglinzile lor, iar altii, cei mai tristi pesemne, care nu stiau sau nu aveau curajul sa se caute si care-si duceau ranile fara a le mai pasa ... pana unde. Fusese si ea tentata adesea sa se lase prada nepasarii, dar pare-se ca firea o facea mai grijulie. Nu numai. Isi dorea din toata fiinta ei sa se vindece, la fel cum ar fi fost in stare sa faca orice pentru a-i vindeca si pe altii.
Altii?... Se intrista din nou. Altii nu credeau in ea, altii si-o imaginau ca pe altele, altii ramaneau la fel de departe din nepasare, din teama, din ... greseala. Tot din greseala si ea le trimitea gandurile ei, vesti despre starea sanatatii sufletului ei, despre cum ba se mai vindeca, ba intra iar in coma. Nu ar fi trebuit sa o faca pentru a nu le alimenta proastele interpretari. Ii scuza de fiecare data. Stia ca ei nu se pot transforma in oglinzi pentru suflete si ca inaintea lor ea nu reprezenta decat un trup comparabil cu un altul, un morman de carne rumena, posibil bine mirositoare, starnitoare de simturi primare si atat.

Se intoarse si ea la propriile-i simturi. Se privi din nou in oglinda, cautandu-se pe ea omul, sau fiara, sau nimicul. Tot sufletul se arata mai clar, in vreme ce faptura aparea doar in constiinta ei. Se vedea la fel de bine, tanjind dupa o farama de dragoste adevarata, dupa o vorba simpla, dupa o floare pe care sa nu si-o mai cumpere singura, dupa o imbratisare pe un peron- la plecare sau la venire, dupa atat de multe... Se privea si visa la trairi de acum un veac sau de peste alte doua. Timpul parea atat de departe. Parea izolata in prezentul trist pe care il avea in oglinda, iar trecutul si viitorul nu mai aveau nici o forma, nici un continut. Simti o imbratisare care ii taie respiratia, o caldura si un sarut care o purtara in alte lumi. Se bucura gandind cat de puternic ii era visul. Inca o mai facea sa simta cate ceva. Nu avea insa vreun semn ca era o reminiscenta a trecutului sau o premonitie demna de sperante.
Se trezi plangand dupa coltul de cer sau de pamant pe care sa-l poata arata cu degetul intr-un apus si un rasarit de soare.

Ramase impietrita. Marturisise totul. De fapt, bucata aceea de cristal o facuse sa se vada asa cum era. Nu-si accepta greseala de a fi recunoscut toate astea desi nimeni altcineva decat oglinda nu o indemnase sa o faca.
Fugi sa-si puna carnea pe ea si sa se acopere cu o patura groasa. Sa se cuibareasca in coltul celalat al camerei si sa taca, sa taca, sa taca... Creada fiecare ce o vrea. Ea nu se mai jena sa bantuie asa goala prin lume, fara haine, fara carne, doar cu sufletul la vedere, pana ce or pricepe toti cu cine au de-a face.