El este Nelu, Nelu al meu, Nelu de la Predeal, Nelu - care tine pe Nati,
Nati a mea, Nati - sora lu' bunica-miu Emil,
Emil al meu, Emil - tata lu' Coralia,
Coralia a MEA, Coralia - mama MEA.
Nelu e, care va sa zica, un stra-unchi prin alianta din partea mamei si e predelean cel putin de cand il stiu eu. Tatal lui, "Domn' Tata" s-a insurat cu o italianca frumoasa, mama lui si au avut trei copii: pe Lili, pe Nelu si inca un baiat care a murit foarte de tanar, al carui nume imi scapa.
Nelu a implinit saptamana trecuta o gramada de ani, nici macar nu cred ca mai conteaza cati. Ceea ce mi se pare minunat este ca arata asa cum il vedeti la cei ... destui peste 80 de ani ai sai.
A fost meteorolog o viata - 5 ani la statia meteo de la Omu ('49-'54) si inca 40 in Predeal, la statia de pe Cioplea. Schior medaliat an de an pana acum 2-3 ani, cand a hotarat sa nu mai concureze din motive... din cateva motive. Nu, nu ca nu ar mai fi putut, asta in nici un caz.
Nelu face parte din viata mea si din majusculele incredintate copilariei mele. Vacante intregi am fost "partenera" lui de drumetii, indiferent de anotimp.
Vara stateam la ei cel putin o luna, iarna aproape toata vacanta, primavara la fel, iar incepand de prin clasa a 7-a mergeam la Predeal chiar si in timpul scolii. Pe vremea aia se invata si sambata. Mama ma astepta cu rucsacul pregatit in hol, dandu-mi timp doar sa ma schimb si sa inghit ceva pe fuga. Plecam la gara, luam primul tren si uneori (iarna) ajungeam pe intuneric la Predeal, unde Nelu ma astepta la gara bucuros. Asta se petrecea sambata seara, iar duminica porneam in zori pe munte, de unde ne intorceam spre seara, cand iar abia mai aveam timp sa ajung pe graba la gara.
Vara, in zilele in care era liber (lucra la ture la statie), drumetiile erau lungi. Ne sculam pe la 4-5, luam trenul (caci nu bateam numai muntii din preajma) si cand se lumina mai bine de ziua incepeam urcusul. Nu aveam voie sa facem pauze sau in orice caz, chiar daca ne opream sa ne mai tragem sufletul, nu trebuia sa ne asezam cumva. Ragazul dura 1-2 minute, vreme in care primeam cate o patratica de glucoza si atat. Ajunsi pe creasta, admiram imprejurimile, sorbindu-i vorbele ce descriau muntii, vaile, flora si "semnele meteorologice", scoteam ce aveam prin traista (chestii d'ale gurii, dar foarte "cu masura"), ne racoream cu cate o gura, doua de apa si: "La drum, copii!"
N-am spus ca Nelu si Nati nu au avut copii, copiii lor, dar au fost intotdeauna innebuniti dupa cei ai rudelor, ai prietenilor, ai orisicui. Asa ca in aceste vacante despre care pomeneam, "gasca" era destul de mare: eu si sora-mea, Andrei, nepotul unei prietene de la Bucuresti, Brandusa, nepoata altei prietene de la Sibiu, Bogdan, nepotul lu' tanti Lili tot de la Bucuresti, Claudiu, nepotul Spiridonestilor, vecinii de peste drum, si altii, si altii.
Nelu era fericit cu noi. Si noi cu el.
E si azi la fel de bucuros cand are oaspeti si cand iese insotit la plimbare. Azi ii au si pe Tamina si Marius care sunt ca si copiii lor.
In zilele in care lucra, aveam "traseul" stabilit de cu seara. Bineinteles prin imprejurimi si numai pe carari marcate. Nu am precizat ca atunci cand mergeam cu el, nu prea aveam treaba cu marcajele. Nelu era in munti ca la el in gradina.
Nici pe ploaie nu stateam in casa. Cizme de cauciuc, pelerine de ploaie si eventual umbrele, fiecare cu umbrela lui, daca Nati insista innebunita ca "ne scoate pe coclauri pe asa o vreme" si gasea el un traseu mai putin noroios. Era minunat!!
Muntele era minunat, timpul era minunat (oricare ar fi fost el), Nelu era minunat.
Nelu e la fel de minunat si astazi.
Sambata, mergand la ei cu Marta, am plecat la Susai. Nu mai fusesem de mult, iar cea mica niciodata. Am plecat singure, caci el avea treaba prin oras. Pe Polistoaca, pe la jumatatea drumului, ne-a prins din urma. Noi mai cascam gura dupa flori, dupa melci, dupa scorburi, cand la un moment dat il vedem in urma noastra. Doamne, cat m-am bucurat!! A mers cu noi. I-am facut o gramada de poze. I le-am aratat si i-au placut. Nu-s prea grozave, eu stiu, dar mai mult... n-am fost in stare. La un moment dat nu m-am putut abtine si l-am imbratisat cat am putut de strans, l-am pupat si mi-au dat lacrimile de emotie. Nu prea pomeneam pe vremuri "sentimentalisme" d'astea. Doar eram "oamenii muntilor", frumosi, puternici, nu flescaituri tremurande de emotii ieftine.
Am retrait parca in clipele acelea toata copilaria si adolescenta mea, m-am invartit cu ochii inchisi, cu capul lasat pe spate si cu mainile intinse, asa cum faceam pe fiecare varf de munte cand fierbeam de fericire, m-am ridicat la cer si m-am intors pe ierburile aspre, am cantat si m-am bucurat pana la ultima suflare, ... ultima suflare ... pe care candva, cand va fi sa fie ceasul, mi-as dori sa mi-o dau intr-o asemenea stare de BINE.
Sa imbatranesc frumos si sa mor fericita!
Iar Nelu sa ma duca pe muntii din toate lumile, in toate anotimpurile si-n toate vesniciile.
Nati a mea, Nati - sora lu' bunica-miu Emil,
Emil al meu, Emil - tata lu' Coralia,
Coralia a MEA, Coralia - mama MEA.
Nelu e, care va sa zica, un stra-unchi prin alianta din partea mamei si e predelean cel putin de cand il stiu eu. Tatal lui, "Domn' Tata" s-a insurat cu o italianca frumoasa, mama lui si au avut trei copii: pe Lili, pe Nelu si inca un baiat care a murit foarte de tanar, al carui nume imi scapa.
Nelu a implinit saptamana trecuta o gramada de ani, nici macar nu cred ca mai conteaza cati. Ceea ce mi se pare minunat este ca arata asa cum il vedeti la cei ... destui peste 80 de ani ai sai.
A fost meteorolog o viata - 5 ani la statia meteo de la Omu ('49-'54) si inca 40 in Predeal, la statia de pe Cioplea. Schior medaliat an de an pana acum 2-3 ani, cand a hotarat sa nu mai concureze din motive... din cateva motive. Nu, nu ca nu ar mai fi putut, asta in nici un caz.
Nelu face parte din viata mea si din majusculele incredintate copilariei mele. Vacante intregi am fost "partenera" lui de drumetii, indiferent de anotimp.
Vara stateam la ei cel putin o luna, iarna aproape toata vacanta, primavara la fel, iar incepand de prin clasa a 7-a mergeam la Predeal chiar si in timpul scolii. Pe vremea aia se invata si sambata. Mama ma astepta cu rucsacul pregatit in hol, dandu-mi timp doar sa ma schimb si sa inghit ceva pe fuga. Plecam la gara, luam primul tren si uneori (iarna) ajungeam pe intuneric la Predeal, unde Nelu ma astepta la gara bucuros. Asta se petrecea sambata seara, iar duminica porneam in zori pe munte, de unde ne intorceam spre seara, cand iar abia mai aveam timp sa ajung pe graba la gara.
Vara, in zilele in care era liber (lucra la ture la statie), drumetiile erau lungi. Ne sculam pe la 4-5, luam trenul (caci nu bateam numai muntii din preajma) si cand se lumina mai bine de ziua incepeam urcusul. Nu aveam voie sa facem pauze sau in orice caz, chiar daca ne opream sa ne mai tragem sufletul, nu trebuia sa ne asezam cumva. Ragazul dura 1-2 minute, vreme in care primeam cate o patratica de glucoza si atat. Ajunsi pe creasta, admiram imprejurimile, sorbindu-i vorbele ce descriau muntii, vaile, flora si "semnele meteorologice", scoteam ce aveam prin traista (chestii d'ale gurii, dar foarte "cu masura"), ne racoream cu cate o gura, doua de apa si: "La drum, copii!"
N-am spus ca Nelu si Nati nu au avut copii, copiii lor, dar au fost intotdeauna innebuniti dupa cei ai rudelor, ai prietenilor, ai orisicui. Asa ca in aceste vacante despre care pomeneam, "gasca" era destul de mare: eu si sora-mea, Andrei, nepotul unei prietene de la Bucuresti, Brandusa, nepoata altei prietene de la Sibiu, Bogdan, nepotul lu' tanti Lili tot de la Bucuresti, Claudiu, nepotul Spiridonestilor, vecinii de peste drum, si altii, si altii.
Nelu era fericit cu noi. Si noi cu el.
E si azi la fel de bucuros cand are oaspeti si cand iese insotit la plimbare. Azi ii au si pe Tamina si Marius care sunt ca si copiii lor.
In zilele in care lucra, aveam "traseul" stabilit de cu seara. Bineinteles prin imprejurimi si numai pe carari marcate. Nu am precizat ca atunci cand mergeam cu el, nu prea aveam treaba cu marcajele. Nelu era in munti ca la el in gradina.
Nici pe ploaie nu stateam in casa. Cizme de cauciuc, pelerine de ploaie si eventual umbrele, fiecare cu umbrela lui, daca Nati insista innebunita ca "ne scoate pe coclauri pe asa o vreme" si gasea el un traseu mai putin noroios. Era minunat!!
Muntele era minunat, timpul era minunat (oricare ar fi fost el), Nelu era minunat.
Nelu e la fel de minunat si astazi.
Sambata, mergand la ei cu Marta, am plecat la Susai. Nu mai fusesem de mult, iar cea mica niciodata. Am plecat singure, caci el avea treaba prin oras. Pe Polistoaca, pe la jumatatea drumului, ne-a prins din urma. Noi mai cascam gura dupa flori, dupa melci, dupa scorburi, cand la un moment dat il vedem in urma noastra. Doamne, cat m-am bucurat!! A mers cu noi. I-am facut o gramada de poze. I le-am aratat si i-au placut. Nu-s prea grozave, eu stiu, dar mai mult... n-am fost in stare. La un moment dat nu m-am putut abtine si l-am imbratisat cat am putut de strans, l-am pupat si mi-au dat lacrimile de emotie. Nu prea pomeneam pe vremuri "sentimentalisme" d'astea. Doar eram "oamenii muntilor", frumosi, puternici, nu flescaituri tremurande de emotii ieftine.
Am retrait parca in clipele acelea toata copilaria si adolescenta mea, m-am invartit cu ochii inchisi, cu capul lasat pe spate si cu mainile intinse, asa cum faceam pe fiecare varf de munte cand fierbeam de fericire, m-am ridicat la cer si m-am intors pe ierburile aspre, am cantat si m-am bucurat pana la ultima suflare, ... ultima suflare ... pe care candva, cand va fi sa fie ceasul, mi-as dori sa mi-o dau intr-o asemenea stare de BINE.
Sa imbatranesc frumos si sa mor fericita!
Iar Nelu sa ma duca pe muntii din toate lumile, in toate anotimpurile si-n toate vesniciile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu