DANTE ALIGHIERI - Vita Nuova (Viata Noua)

XXVI. Această doamnă preaaleasă, despre care s-a vorbit mai sus, a ajuns să se bucure de atîta preţuire din partea lumii, încît, cînd trecea pe stradă, oamenii dădeau fuga s-o vadă, lucru care îmi procura o mirabilă bucurie. Iar dacă se afla în preajma cuiva, inima aceluia era cuprinsă de atîta cuviintă, încît nu mai îndrăznea să-şi ridice ochii, nici să-i răspundă la salut; iar despre aceasta, mulţi ar putea prin propria lor experienţă să-mi stea mărturie înaintea celor care nu m-ar crede. Ea păşea încununată şi învăluită de modestie, nearătînd pic de mîndrie faţă de cele ce vedea şi auzea. Mulţi ziceau după ce trecuse: “Aceasta nu e femeie, ci unul din preafrumoşii îngeri ai cerului.” Iar alţii spuneau: “E o adevarată minune; binecuvîntat fie Domnul, care ştie să zămislească asemenea minunăţii!” Iar eu zic că se arăta atît de nobilă şi plină de toate darurile, încît cei care o priveau erau cuprinşi de o dulceaţă atît de curată şi suavă, încît n-ar fi putut-o descrie; şi nici nu se afla vreunul care, privind-o, să nu suspine pe dată. Asemenea lucruri şi altele încă mai mirabile avea ea darul să răspîndească în preajmă-i. Drept care, gîndindu-mă eu la toate acestea şi voind să dau de înţeles mirabilele şi nepreţuitele ei acţiuni, astfel încît, nu numai noi, cei care o puteam vedea aievea, ci şi alţii să poată afla despre dînsa ceea ce se poate împărtăşii prin cuvinte. Am făcut aşadar acest sonet, care zice: Se-arată demnă.

Se-arată demnă, nobilă apare
cînd doamna mea pe careva salută,
încît sta de cutremur limba mută,
priviri a cuteza nu-s ochii-n stare.

Îi e umilitatea-nveşmîntare
cînd laude aude-n mers, tăcută;
din cer parcă miracolul se mută
ca pe pămînt să-l vadă fiecare.

De frumuseţe ea se-arată plină
încît prin ochi, mir inimii strecoară,
de neînchipuit cui nu-l încearcă.

Şi, de pe buze, blînd, un suflu parcă
suav şi plin de dragoste-apoi zboară,
dînd sufletului dulce-ndemn: “Suspină!”.

Vorbele mele alaturi de capodopera de mai sus ar putea fi deranjante, bruiajul din spatele unei melodii care altminteri ar purta auditoriul intr-o alta lume. Nu stiu insa de ce nu rezist si risc cateva randuri. Poate pentru preatinerii care n-au ajuns inca la Dante, dar care sigur nu vor putea ajunge la maturitate fara a afla despre Dante si Beatrice. Acesta este unul dintre cuplurile fara de care dragostea nu ar putea fi definita, este una dintre perechile istoriei acestei lumi zamislite de Dumnezeu din si intru iubire. Nu-s eu cea in masura a expune date exacte si corecte totodata despre cei doi, dar indemn cu toata inima catre cartile rezultate in urma cunoasterii si studiului adevaratilor oameni de litere. De la ei aflam ca cei doi s-au intalnit doar de 2/3 ori si ca nu si-ar fi vorbit niciodata, ca iubirea tanarului Dante pentru Beatrice Portinari a inceput cand acesta avea numai 9 ani (ea avand 8 ani si 4 luni) si nu s-a sfarsit nici dupa moartea acesteia, la varsta de 24 de ani, ca nici casatoria si nici familia pe care a avut-o mai tarziu nu au reusit sa faca din aceasta fiinta draga altceva decat iubirea vietii lui, un adevarat simbol al binecuvantarii divine. Povestea lor e una cat se poate de reala, chiar daca in viziunea generatiilor de astazi ar putea parea numai o creatie literara. "Vita Nouva", un minunat volum de dragoste, impleteste sonetele (31) cu proza intru ilustrarea iubirii ideale a lui Dante, ce traia continuu intensitatea sentimentelor pentru cea deja pierduta, dar vesnic conducandu-l spre revelatia parcurgerii drumului catre Dumnezeu, drumul iubirii. In volumul aparut la Humanitas datele cronologice localizeaza evenimentul scrierii acestei carti intre anii 1294-1295 (1292-1293 dupa alte surse). Eu nu tin atat de mult la date... mai ales atunci cand fascinatia continutului este una ca aceasta.

Lectura placuta!!