OCTAVIAN GOGA

Moştenire

Într-un amurg primăvăratic, / Într-un amurg cu flori de tei, / Tu mi-ai trimis întâia rază / Din ochii mari şi farisei... /// Eu nu ştiam unde ţi-e calea / Şi nu ştiam de unde vii, / Solie mândră rătăcită / La pragul unei curţi pustii. /// O clipă te-am simţit aproape / Ca strălucirea unui fulg. / Te-ai dus apoi - şi eu zadarnic / Aş vrea din minte să te smulg. /// Dar cu fiorul clipei mute, / De-atunci eu sufletu-mi alint, / Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea / Şi-mi ţese visele ce mint. /// Mă-ntreb: ce soartă rea mă face / Un rob de-a pururi să-ţi rămân, / Să-şi ard-o veşnicie-n mine / Făclia dorului păgân? /// Pesemne noi odinioară / În alte lumi ne-am cunoscut / Şi-n noua întrupare-aducem / Un strop din vechiul nostru lut. /// Tu vii cu vechea stăpânire / În fulgerul unei priviri, / Pe când pe mine mă supune / Blestemul tristei moşteniri.

Cântecele mele

Eu vă chem din visuri, / Vă cobor din stele, / Vă alint în taină, / Cântecele mele - / Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele! /// Ciripiţi acolo, / Păsăruici golaşe, / Ciripiţi şi creşteţi / Ca un prunc în faşe - / Plângeţi şi zâmbiţi la sânu-mi, ca un prunc în faşe. /// Pe deasupra voastră / Împletesc cunună / Razele de soare, / Razele de lună - / Câte nu vă spun, şirete, razele de lună? /// Într-o zi vă-nşală / Zările albastre, / Vă despart de mine / Aripile voastre - / Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre? /// Rătăciţi departe, / Paseri călătoare, / Nu vă ştie cuibul - / Îl mai ştiţi voi oare? / Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi voi oare? /// Bate-n streşini ploaia, / Cuibul vechi vă cheamă, / Părăsit şi singur, / Cuibul se destramă - / Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!

O ramură întârziată

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată, / Când toamna palidă coboară, / Într-o grădină despoiată, / O ramură întârziată / Ce-a înflorit a doua oară? /// Nu te-ai oprit atunci în cale / Să te întrebi: ce taină, oare, / Ascund înţelepciunii tale / Înfriguratele petale, / Ca mâine stinse, fără soare?... /// Şi dac-o blândă-nduioşare / Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina, / Cum stai aşa, întrebătoare, / Uitându-te la biata floare, / Ai înţeles a cui e vina? /// E raza, care toamnei mute / I-a dat fiorul primăverii. / Şi-n preajma morţii abătute / A picurat, pe neştiute, / Un strop din cântecu-nvierii...

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale. / În drum mi se desfac prăpăstii, / Şi-n negură se-mbracă zarea, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapă. / Din valul lumii lor mă smulge /Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, / În veci spre cei rămaşi în urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina / Şi legea farmecelor firii, / Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii. / Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina / Şi zvonul firii-ndrăgostite, / Dă-i raza soarelui de vară / Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele, / Pe veci strigarea lor o frânge, / Şi de durerea altor inimi / Învaţă-mă pe mine-a plânge. / Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda / Atâtor doruri fără leacuri, / Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri. / De mult gem umiliţii-n umbră, / Cu umeri gârbovi de povară... / Durerea lor înfricoşată / În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / Şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre, / Încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre.