O poveste din pacate prea reala (E nevoie de NOI toti)

O femeie extraordinara - 45 ani - mama a trei baieti (intre 10-17 ani) - singura de la nasterea celui de-al treilea copil - traieste pentru ei si prin ei - le ofera acestora o educatie rara, ce le favorizeaza si excelente rezultate la invatatura - ambitioasa in propria-i cariera - isi da doctoratul si urca prin forte proprii in cariera profesorala (UPG - Ploiesti) - destul de singura (fara rude apropiate).

Intr-o buna zi cade, organismul cedand unui complex creat de oboseala, slabire si o boala greu identificabila. Dupa o serie de investigatii si presupuse diagnostice (care mai de care mai "ultimative"), se conclude: encefalita tetrapareza spastica. Boala s-a declansat in urma cu aprox. 3 luni, a trecut printr-un varf critic (coma), de care scapand, medicii asigura sanse de refacere totala. Nu se stie insa in cat timp.

In tot acest rastimp copiii au ramas singuri, avand in preajma o bunica (o doamna cu un suflet mare, ce i-a fost mamei aproape din momentul in care a ramas singura cu cei trei copii), din pacate si dansa destul de bolnava.

Apare in aceasta trista povestire (prea reala din pacate) si o verisoara, ce se lupta de una singura cu spitalele, doctorii, situatia materiala. Toate cheltuielile acestei familii sunt suportate din salariul bolnavei (concediu medical), resursele verisoarei si pensia bunicii, care trebuie sa acopere dincolo de facturi si mancare si ratele unui credit la banca (banca ce nu a inteles situatia si nu a acceptat o amanare temporara a platilor).

Cat de "scumpa" este o boala in spitalele noastre (oricare ar fi ea, cu atat mai mult una grava), nu trebuie sa mai amintim.

Inainte de a incheia povestea, vreau sa nu uit sa spun, sa scriu aici, ca s-au gasit destui oameni care au incercat sa le fie aproape in acest timp, fiecare dupa putere, dupa gand, dupa moment si dupa "informatie". Ca sa explic: a fost greu multora sa ajunga sa afle, sa ajute, sa gaseasca clipa in care sa poata intinde mana. Aceasta din simplul motiv ca cei trei copii, singuri in fata unui atat de mare necaz, educati destul de "spartan" de buna lor mama, nu au stiut sa strige, ba chiar s-au jenat sa ceara, sa "anunte", sa faca public faptul ca au nevoie de CEVA (orice, de la o vorba buna, la o relatie, la bani, si cate si mai cate). Au stat si stau cuminti in casa lor, facand cu schimbul la spital (cei mai mari) si vazandu-si impreuna cu bunica de ale vietii, pentru ca, la intoarcere mama sa gaseasca toate la locul lor: treburile casei, notele la scoala si la olimpiade, etc.

Eu nu stiu cum sa iau legatura cu cei care deja i-au mai ajutat, dar si cu cei care ar fi vrut, dar n-au stiut cum sa o faca. Stiu doar ca MAMA SI CEI 3 COPII au mare nevoie de NOI.

Nu s-au deschis conturi la vreo banca, caci cred ca nu a avut cine sa se ocupe, dar daca cineva vrea dovezi care sa ateste adevarul celor scrise aici, ii stau la dispozitie, la fel cum sunt gata sa ma intalnesc cu cei care vor sa le trimita ceva. In momentul de fata au nevoie de bani pentru recuperare. Nu stiu cati, dar stiu ca ei chiar nu mai dispun de nimic.

Nu pot decat sa va multumesc chiar si pentru rabdarea de a citi cele scrise aici. Mai mult, stiu ca Dumnezeu nu-i va lasa si ca va arata fiecaruia dintre noi calea catre clipa si locul in care sa le intinda o mana.